Unde sunt şi cât costă tablourile furate de la Rotterdam?

Presa străină, mai ales cea olandeză, mult mai interesată de subiect, citează presa locală, adică cea română, când vorbeşte de cei trei cetăţeni români săltaţi şi acuzaţi de furtul de la Kunsthal, din 16 octombrie trecut. Inclusiv secretarul general al Interpolului, Ronald K. Noble, care s-a declarat încrezător că picturile vor fi găsite, a spus că este un caz foarte sensibil.

Iniţial, la noi, spargerea muzeală din octombrie de la Rotterdam a trecut ca un fapt divers. Atunci încă era numit "unul dintre cele mai importante furturi de artă din Europa" şi paguba era evaluată la vreo 25 de milioane de euro. Tot în octombrie, lista exactă a picturilor furate a fost dată deoparte în favoarea enumerării marilor nume prezente în expoziţia jefuită.

Percepţia s-a schimbat radical când, săptămâna trecută, s-a anunţat că autorii marelui furt sunt români de-ai noştri. Judecătoria Sectorului 5 al Bucureştiului a anunţat că a arestat preventiv trei români acuzaţi că au dat marea spargere, care este deja numită "cel mai mare furt de artă din istoria omenirii", titlu pentru care jafurile de război sau postbelice nazist sau cel sovietic, jefuirea muzeelor din Irak şi chiar retrocedările din România ar putea fi invidioase. Inclusiv preţul vehiculat public al celor 7 picturi furate a urcat ameţitor la 300 de milioane de euro. Toţi cei trei bănuiţi arestaţi, Mihai-Alexandru Bitu, Eugen Darie şi Radu Dogaru, sunt tulceni şi au, mai degrabă, un renume de scandalagii violenţi în zona natală, în domeniul artelor plastice reţinându-se doar o serie de vizite la muzeul ce avea să fie jefuit. Transparenţa, legală sau pe surse a actului de justiţie, relevă însă o evoluţie haotică, aproape penibilă, a situaţiei post-jaf. Neavând un cumpărător sau comanditar, picturile circulă alandala, în căutarea transformării lor în milioanele de euro la care au fost evaluate. O serie de personaje, pricepuţi în ale artei sau doar interesaţi de o afacere bănoasă sau rapidă, apar în ecuaţie: asistentul lui Botezatu, un colecţionar de artă, Dines­cu, o expertă a muzeului naţional de artă, Dragu, totul la nivelul implicării personale, neinstituţionale, după cum insistă şi prestigiosul muzeu din Bucureşti. Şi lucrurile nu se opresc aici, pentru că autorii presupuşi ai furtului de picturi au fost monitorizaţi şi multe nume s-au pronunţat în convorbirile înregistrate. Piaţa românească de artă are încă o parte însemnată de zone întunecate, nefiscalizate, vecine cu ilegalul, dar nici măcar în această zonă lipsită de culoare nişte picturi furate nu au ce căuta.

Faptul că un astfel de caz a apărut, până la urmă, în atenţia autorităţilor arată că nu este vorba de un jaf comandat. În acest caz, picturile furate ar fi plecat direct în beciurile comanditarului obsedat şi bogat, fără să se mai audă vreodată de ele. În schimb, punerea lor pe o piaţă chiar şi ocultă este aproape sinucigaşă în societatea actuală. Cu siguranţă, hoţii au constatat imediat că au în mâini "un ou fierbinte" iar unul dintre bănuiţii români a recunoscut că s-a gândit inclusiv să distrugă prada imposibil de comercializat.

În general, o societate evoluată face furturile să fie inutile sau imposibile, de la dispariţia telefoanelor cu fise, sparte constant, la trecerea pe plăţi electronice şi imposibilitatea valorificării bunurilor furate. Piaţa obiectelor de artă cu preţuri uriaşe este una în care vânzarea unor bunuri cu provenineţă incertă sau clar din jafuri este imposibilă. Faptul că cineva a crezut că în România se pot vinde picturi celebre furate şi că au fost şi specialişti care au vrut să expertizeze astfel de semnături este o notă deosebit de proastă pentru România şi pentru piaţa noastră de artă. Eram la faza invaziei falsurilor, dar nu şi în cea de piaţă periferică şi sălbatică, în care se comercializează bunuri furate.

Deocamdată nu au apărut public dovezi indubitabile care să îi incrimineze pe cei trei români şi, ceea ce este cel mai grav, atât pentru cursul anchetei cât şi pentru starea fizică a operelor furate, mai toate cu peste un secol vechime, este faptul că picturile nu au fost găsite. Ancheta continuă cu forţe reunite, româno-olandeze, plus Interpolul, dar concluziile nu au cum să fie bune pentru noi. Ar trebui, totuşi, să învăţăm din toate acestea, să ne curăţăm practicile şi piaţa de artă, să ne întărim legislaţia şi cunoştinţele în domeniu.