Ungaria Mică joacă în rol de Ungaria Mare

Viktor Orban loveşte la rupere. Pe neaşteptate. Luând prin surprindere, simultan, atât NATO, cât şi UE. A anunţat, nici mai mult nici mai puţin, că la Bucureşti, la una dintre cele mai importante reuniuni NATO, care pe ordinea de zi are şi extinderea, va opune dreptul de veto primirii Suediei şi Finlandei. O lovitură în moalele capului pentru cele două state. Dar şi o somaţie indirectă pe adresa UE.

Liderul suveranist al Ungariei Mici încearcă din răsputeri să joace de la egal la egal cu statele mari din Uniunea Europeană. Făcând o tentativă de a obţine performanţele Poloniei, dar pe o cu totul altă cale. De ce procedează astfel? Ce rezultate ar putea să obţină?

După cum am aflat oficial zilele trecute, Comisia Europeană şi-a sofisticat politica faţă de Ungaria. Nu-i mai respinge pur şi simplu programul PNRR, nu refuză pur şi simplu alocarea de fonduri nerambursabile Ungariei - atenţie, Ungaria a refuzat orice ajutor cu dobândă - îşi dă acordul de principiu, dar, în schimb, amână sine die alocarea fizică a fondurilor necesare. Un fel de ura şi la gară. Ne facem că îţi dăm, dar nu-ţi dăm. Se încearcă astfel punerea la colţ şi sancţionarea Ungariei pentru câteva politici, unele dintre ele discutabile, pe care le promovează. Legate de drepturile LGTB, de statutul familiei, de educaţia copiilor, etc. Mai pe scurt, în cel mai înalt grad, Budapesta este pedepsită pentru că refuză din răsputeri curcubeul. Acesta este motivul expus de ochii lumii. În realitate, punerea la colţ a lui Viktor Orban se datorează poziţiei sale suveraniste în raport cu multinaţionalele, cu băncile, cu politica mai puţin ostilă faţă de Federaţia Rusă şi China.

Iar răspunsul lui Viktor Orban este o mutare îndrăzneaţă şi, în acelaşi timp, periculoasă pe tabla de şah politic. În urma prestidigitaţiei Comisiei Europene, nu mai are un pretext plauzibil de a-şi utiliza dreptul de veto legat de decizii importante care se iau la Bruxelles. Şi atunci face un transfer. Aplică dreptul de veto la reuniunea NATO, lovind organizaţia acolo unde o doare mai mult. Intenţia fermă NATO este de a primi în regim accelerat în organizaţie Suedia şi Finlanda. Anunţând dinainte că la Bucureşti va utiliza dreptul de veto, Viktor Orban forţează mâna Statelor Unite şi celorlalte state NATO. Cele mai multe fiind state UE. Şi ce aşteaptă? Aşteaptă pur şi simplu să se facă presiuni asupra lui şi, la schimb, Comisia Europeană să cedeze în chestiunea PNRR. Presiuni din ce direcţie? Fireşte, din direcţia Statelor Unite. Interesantă mişcare. Dar şi riscantă.

Reuşeşte sau nu, Ungaria Mică a lui Viktor Orban încearcă în ultima vreme să joace rolul Ungariei Mari. De la fularul cu harta, care a iscat atâtea discuţii şi dispute, până la acest ultim anunţ. Mă gândesc că este încurajat în atitudinea lui şi de succesul excepţional înregistrat în ultimii ani de Polonia, care şi ea fusese pusă la zid de Comisia Europeană, la pachet cu Ungaria, tot ca o consecinţă a unor politici de tip suveranist. Dar care a ales o altă cale de a-şi afirma ambiţia de a juca un rol important la masa marilor decidenţi. S-a plasat într-o poziţie de frunte în tabăra celor care luptă de partea Ucrainei, a asigurat mai mult ca oricare alt stat susţinere umanitară pentru ucraineni şi este intransigentă în raport cu politicile lui Vladimir Putin.

Ungaria, la pachet cu Polonia şi cu alte state, au format Grupul Vişegrad şi au izbutit să intre în NATO şi în Uniunea Europeană în avans cu câţiva ani faţă de România. Iar Grupul de la Vişegrad a funcţionat ca o forţă relevantă a unor state mai mici din Europa de Est, care au făcut totul pentru a se afirma cât mai rapid, măsurându-şi forţele cu Occidentul european. În urmă cu câţiva ani, Grupul de la Vişegrad părea că se extinde, încurajat fiind pe faţă de către Marea Britanie şi discret, dar constant, de către Washington. România făcea şi ea paşi hotărâţi în această direcţie, în vremea în care Teodor Meleşcanu era şeful dipomaţiei de la Bucureşti. Nu a fost să fie. Acum, fiecare dintre statele respective lucrează pe cont propriu. Unele semnalizând în direcţii diferite. Polonia însă, fostul lider al statelor de la Vişegrad, a reuşit prin demersurile ei să devină o putere relevantă în Uniunea Europeană. În timp ce Ungaria s-a transformat în statul rebel.

De una singură, Ungaria Mică nu se poate transforma, la figurat, în Ungaria Mare. La propriu, în niciun fel. Ceea ce nu înseamnă însă că tentativa Budapestei nu este interesantă. Merită studiată fie şi numai pentru faptul că Viktor Orban, spre deosebire de Iohannis şi Ciucă, ştie să utilizeze la maximum toate instrumentele politice de care ţara sa dispune în mod legitim.