Va deveni Turcia membră a Tratatului de la Varşovia?

La prima vedere, într-o lume normală, întrebarea nu are nici un sens, e drept! Tratatul de la Varşovia nu mai există, din 1991 iar, pe de altă parte, Turcia, membră a NATO încă din 1952, nu a făcut cunoscută intenţia de a părăsi organizaţia. Şi totuşi, întrebarea, năroadă aşa cum este, are puterea să dezvăluie postura cu totul neobişnuită în care se află ţara de lîngă noi. Una de care, cu bune şi cu rele, ne leagă atîta istorie. Trecută, prezentă şi viitoare! Turcia se află suspendată, în aceste zile, la o cumpănă. Nu încape nici o îndoială, nu pentru mult timp. Sub puterea cîmpului de forţe al realităţii, se va precipita, într-o direcţie sau alta. Ar putea fi o întoarcere în trecut. Care anume? Ar putea fi o îngheţare în prezent. Pentru cîtă vreme? Ar putea urma chemarea unui viitor previzibil, sau a unuia cu totul insolit. Cine şi cum va face alegerea?

Trecutul cel mai des invocat este cel din care, în 1922, Kemal Ataturk a smuls Turcia modernă. A construit-o din cioburile şi ruinele prăbuşitului Imperiu Otoman. Iar modernă, în această sintagmă, nu este un simplu adjectiv, ci un proiect social, coerent în premisele, soluţiile şi obiectivele sale, pe care s-au clădit vieţile a milioane de oameni de atunci şi până foarte de curînd. Cu speranţa, înnoită de la o generaţie la alta, că roadele vor creşte. "Soluţia Ataturk" nu este nici pe departe singulară. A fost folosită des în istorie: Petru cel Mare pentru a lansa modernizarea Rusiei, la cumpăna secolelor al XVII- şi al XVIII-lea, împăratul Meiji Tenno pentru Japonia sfîrşitului de secol XIX, după cum a fost folosită de o pleaiadă de lideri politici "din periferia" lumii născută din cenuşa celui de al doilea război mondial, cum ar fi Nasser şi Asad, pentru Egipt, Leopold Sedat Sengor sau Nelson Mandela pentru lumea africană, Sun Yat-sen şi Zhou Enlai pentru China. Acest proiect de modernizare s-a bazat pe adoptarea soluţiilor elaborate de Occident: stat laic, învăţămînt cît mai larg, industrializare, instituţii statale puternice şi birocratizate (profesionalizate/eficiente!!!), armate puternice, organizate după principii moderne şi dotate cu armament tehnologic avansat. Cu excepţia remarcabilă a Japoniei, Chinei şi Rusiei, după o sută de ani, nimeni nu a mai reuşit să atingă parametri de dezvoltare care să îi permită accesul în competiţia marilor jucători pe tabla de şah a geopoliticii. Cînd, la sfîrşitul celui de-al treilea război mondial (războiul rece!) toată lumea a înţeles că urmează o reaşezare din temelii a raporturilor dintre continente şi puterile care le domină, "pierzătorii" au început să caute soluţii, noi, în trecutul care, dintr-o dată, părea mult mai atrăgător. Pentru lumea musulmană, tema "califatului" a "Marelui Califat" a devenit dintr-o dată una de actualitate. Iar, Turcia are de ce să se uite la acest trecut cu oarecare speranţă. După ce mongolii au distrus ultimul califat cu capitala la Bagdad (1258), califatul ridicat de Osman I-ul avea să dăinuie mai mult de cinci sute de ani, să cuprindă tot spaţiul actual al lumii musulmane din zona Orientului Mijlociu şi a Marelui Orient, să atingă temporal şi geografic limitele Europei modernizate. Renaşterea islamică, propulsată masiv de schimbările geo-politice aduse de sfîrşitul războiului rece reprezintă tot un proiect de modernizare, dar bazat pe alte soluţii instituţionale, culturale şi ideologice, decît cele împrumutate de la Occident: cele puse la îndemînă de religia islamică, în diferitele ei variante. Lumea islamică vrea să se modernizeze, dar nu mai vrea să se occidentalizeze. (S.Huntington, Ciocnirea Civilizaţiilor şi Refacerea Ordinii Mondiale). Turcia ar putea fi placa turnantă, spaţiul şi forţa de coagulare pentru un proiect care să scoată lumea musulmană din condiţia în care a lăsat-o parcursul de pînă acum, cea de "conştiinţă fără coeziune" (Huntington) şi, desigur, fără puterea de a concura Occidentul.

"Îngheţarea în prezent" nu poate fi pentru Turcia decît o soluţie de moment. Cîteva luni? Cîţiva ani? O altă generaţie pierdută? Multe depind de deciziile din aceste zile ale lui Erdogan şi de reacţiile pe care marii jucători ai puterii planetare le vor avea faţă de ele. Alunecarea pînă la capăt pe toboganul tentaţiei totalitare este, desigur, cel mai rea soluţie atît pentru Turcia, cît şi pentru Erdogan, pentru soluţiile de restructurare a spaţiului care leagă Europa de Asia Mică şi pe aceasta de restul Asiei. Ar fi doar o uriaşă irosire de resurse umane, materiale, financiare şi de oportunităţi istorice. De aici, din România, orizonturile cenuşii ale acestei opţiuni se văd mai bine decît de oriunde, nu de alta, dar istoria noastră recentă înglobează perioada de "îngheţare în prezent" pe care ne-au "dăruit-o" ultimii două zeci de ani ai Regimului Ceauşescu.

Şi, viitorul? Un lucru este cert.

Sub conducerea lui Erdogan, chiar şi dacă i-ar trece mai degrabă furia de revaşă împotriva inamicilor săi politici, reali şi închipuiţi, Turcia nu are potenţialul să genereze un proiect pentru viitor, prin urmare nici să şi-l apropie. Lăsată în voia forţelor care, politic, o domină în acest moment, singurul ei viitor este unul incert şi inform, în care se va prăbuşi, mai mult sau mai puţin din întîmplare şi de care va fi purtată fără să poată schiţa vreun gest de împotrivire. Soluţia garantată pentru eşecul oricărei încercări de a se elibera din chingile în care se află strînsă, astăzi. Cine are capacitatea să propună Turciei un proiect de viitor? Şi, nu doar să îl formuleze, ci şi să ofere sprijin şi garanţii, inclusiv garanţii de securitate, pentru realizarea lui. Turcia are de ales doar între Statele Unite şi Rusia. Europa nu intră în discuţie. Singurul ei proiect este integrarea în UE, unul pe care nu îl poate nici finaliza, nici garanta. Turcia lui Erdogan este supărată pe Statele Unite. Ar părea, chiar, că este dispusă să îmbrăţişeze mirajele oferite drept proiect de Rusia putiniană. Oricît de mare ar fi, însă, supărarea lui Erdogan, nu cred că îi poate adormi complet simţul realităţii, atît de acut la orice politician de succes! Oricît de mari ar fi promisiunile şi tentaţiile, pentru Erdogan personal, Turcia nu se mişcă, toată, după cum vrea el. E mai mare şi mai complicată, chiar decît puterile lui dictatoriale, pe care şi le exersează cu voluptate în aceste zile. Încercarea de a arunca Turcia în braţele Kremlinului ar putea însemna sfîrşitul brusc şi dramatic al regimului Erdogan şi poate, mult mai mult, precipitarea unor proiecte vehiculate în "laboratoarele de idei", de care întreaga clasă politică de la Ankara şi Istanbul se teme, mai mult decît orice: crearea, cu sprijinul marilor puteri, a unui stat al kurzilor care ar putea îngloba şi părţi din actualul teritoriu al Turciei!

Ştim sigur: Turcia nu va deveni membră a Tratatului de la Varşovia! Ce va deveni, însă, depinde de evoluţiile şi deciziile care vor fi luate pe o tablă de şah cu trei niveluri: local, intern, scena politică şi socială din Turcia; regional, care cuprinde soluţiile pentru spaţiul Orientului Mijlociu şi Asiei Mici şi global, care se referă în primul rînd, dacă nu în exclusivitate, la raporturile de putere, de cooperare şi de competiţie dintre Statele Unite, Rusia şi China.