Vârsta discernământului

Să începem cu o chestiune în aparenţă minoră. La ce vârstă primim dreptul de vot? Acela de "a alege şi de a fi ales", după cum spune teoria - cu toate că în imensa majoritate a cazurilor din această frază nu ne alegem, de regulă, decât cu stipulaţia cuprinsă în prima jumătate. Răspunsul e simplu, nu-i aşa? La 18 ani. Pentru că aşa e democratic: când devenim majori, altfel spus res­ponsabili în faţa legii, trebuie să primim şi dreptul de a vota.

Lucrurile neimportante ni se par simple. Însă, uneori nu este aşa. Chiar zilele trecute au fost alegeri în Austria, unde vârsta minimă a votanţilor a fost de 16 ani. La celebrele alegeri din Duminica Orbului a anului 1990, vârsta minimă a fost coborâtă în România la 17 ani, aceeaşi ca în Coreea de Nord. Cetăţenii Cubei îşi înţeleg mai repede drepturile, pentru că acolo limita este de 16 ani, probabil pentru a compensa şi lipsa de opţiuni, dincolo de candidaţii comunişti. Recordul pentru precocitate îl deţine Iranul, care a organizat alegeri cu limita de 15 ani.

Ca o regulă generală însă, democraţiile au avut limita de vârstă fixată la 21 de ani. Abia după cel de-al doilea război mondial a început mişcarea de coborâre a acestei limite la 18 ani. Doar Japonia are 20 de ani, iar în Italia acestă limită e de 25 de ani pentru alegerile pentru Senat.

Ştiau ceva acei oameni, ceva ce noi am uitat? Azi ni se pare firească această limită. Să nu uităm, totuşi, că primii care au introdus-o n-au fost marii reformatori ai democraţiei din America sau din Franţa. S-a întâmplat pentru prima dată în Cehoslovacia, la alegerile din 1946. Rezultatele ne înmărmuresc chiar şi acum: comuniştii au câştigat 38% din voturi. În alegeri aproape libere, pentru standardele vremii.

Iată problema. Noi credem că extinderea scrutinului a însemnat un progres al democraţiei. Dar lucrurile sunt, vorba legendarului filozof bulgar, mai complicate. E cert că un sistem care recunoaşte dreptul de vot al femeilor sau şomerilor este mai democratic, în principiu, faţă de unul care îl neagă. Nu am nicio problemă cu acest aranjament şi nu îl contest aici. Dar e vorba în toate privinţele de o extindere a democraţiei?

Din păcate pentru cei care au în repertoriu doar soluţii simple, în lumea socială cauzele şi efectele nu sunt legate prin lanţuri puternice şi scurte. Aşa se face că extinderea democraţiei prin extinderea dreptului de vot a însemnat, în alte privinţe, şi o diluare a aces­teia.

Nu credeţi? Iată câteva cifre. În 1830, înaintea reformei sis­temului electoral englez, doar 3 la sută dintre cetăţenii de sex masculin aveau drept de vot. În principiu, veţi spune, era rău. Dar norma de reprezentare era, astfel, foarte scăzută. Fiecare 350 de alegători erau reprezentaţi de un membru al Camerei Comunelor. În Româ­nia zilelor noastre sunt 79.000 de cetăţeni cu drept de vot reprezentaţi de un singur deputat. Alt exemplu: Camera Reprezentanţilor a Statelor Unite avea, după primele alegeri, 65 de membri. Acum are 435.

Desigur, şi numărul locuitorilor e altul la începutul secolului XXI. Dar eu întreb altceva: oare norma de reprezentare mare, asociată unui electorat masiv, nu reprezintă şi o slăbire a legăturii dintre alegător şi reprezentant? Iar democratizarea dreptului la vot nu e asociată cu Parlamente mari, ineficiente şi dominate de oligarhia liderilor de partid?

Ciudat, dar unele extinderi ale dreptului de vot nu au dus la schimbări dramatice. Recunoaşterea dreptului femeilor la vot nu a produs aproape nicio diferenţă pentru că preferinţele de vot nu depind fundamental de sexul alegătorului. Vârsta, însă, produce diferenţe notabile în sondajele de opinie şi în rezultatele finale.

În ciuda principiilor sale simple - "Putere poporului!" şi altele asemenea - o democraţie modernă e un lucru complicat. Şi pentru alegători şi pentru aleşi. Reţeaua instituţiilor sale e complicată pentru că ele acţionează, adesea, ca elemente de moderare şi control unele pentru altele. Iată de ce aceste instituţii trebuie să reprezinte uneori sensibilităţi şi interese diferite.

Nu limita de vârstă în sine e marea problemă aici. Ci uniformitatea sa. Alegerile sunt diferite pentru că instituţiile sunt diferite în natura şi scopul lor. A alege un deputat sau un grup de consilieri locali înseamnă să decizi mai degrabă pentru un gen de norme sau de reglementări. A alege un preşedinte sau un primar cred că presupune maturitatea alegerii între caractere. Iar scopul acestei variaţii trebuie să fie o societate instituţional mai bogată.

Ziarele dezbat mai tot timpul actualitatea zilei. Ce salariu are ministrul X sau cu cine s-a certat politicianul Y. Are şi asta un rost. Dar văd că ches­tiunile fundamentale frecvent nu sunt nici măcar sesizate. Când avem dreptul să decidem cine ne conduce? Cât de reprezentativi trebuie să fie guvernanţii? Mă tem că în absenţa acestor întrebări ne lăsăm seduşi de o simplitate înşelătoare. Iar ceea ce câştigăm pe de-o parte s-ar putea să pierdem, ca de atâtea ori, pe cealaltă.

NOTĂ:

Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial.