Violenţa şi eşecul democraţiei

Nu trebuie prea mult efort şi nici cine ştie ce perspicacitate pentru a observa că lumea din jurul nostru se scufundă, tot mai adînc, într-o mare agitată de violenţă. Spontan-difuză, centrată pe evenimente şi cauze ad hoc sau structural organizată de diferite grupări sau grupuri de cetăţeni, de comunităţi şi de state, violenţa este deja întreţesută adînc în structurile relaţiilor sociale, de la cele politice, la cele economice şi culturale. Analize prospective, dintre cele mai solide, înfăţişează viitorul societăţilor post-moderne ale Europei şi mai general ale lumii, sub forma "războaielor", fie ele civile, comunitar-identitare, războa-ie ale Puterii împotriva celor lipsiţi de putere, ori războaie ale "celor ce au" împotriva celor "ce nu au", războaie ale oraşelor-regiuni împotriva altor oraşe-regiuni sau războaie ale pseudo-statelor împotriva statelor, ori a unor comunităţi neorganizate statal etc. Departe de a fi doar viziuni neo apocaliptice urmărind spectaculosul, ele anticipează credibil un viitor ale cărui rădăcini sunt adînc înfipte în realităţile prezentului. Avertismentul este de luat în considerare: hrănite în continuare, rădăcinile existente pot genera pădurea în care lumea post-modernă s-ar putea definitiv rătăci, o pădure ai cărei copaci poartă fructele amare ale unui mod de viaţă dominat de "Pregătirea, instrumentalizarea şi folosirea generalizată a violenţei după algoritmi calculaţi pentru maximizarea succesului". În realitate, această lege funcţionează, deja, pe paliere largi ale realităţii! Din ce se hrăneşte ascensiunea violenţei în societatea post-modernă?

Sursa primară este un dezechilibru major dezvoltat în interiorul societăţilor modernităţii tîrzii, care a depăşit demult pragul critic, cel dintre comportamentele şi soluţiile de organizare a activităţilor sociale bazate pe cooperare şi cele întemeiate pe competiţie şi confruntare. Regula a devenit supra-dimensionarea, valorizarea exacerbată, reducerea forţată a logicii de relaţionare socială la competiţie şi, prin degradare, la confruntare, "război". Societatea modernă are în "ADN-ul" ei tema esenţială a competiţiei. Aceasta o şi diferenţiază radical de toate celelalte societăţi cunoscute în istorie şi tot aici se găseşte şi sursa succesului său extraordinar, bazat pe creşterea constantă şi aparent nelimitată a eficienţei acţiunii sociale, rezultată din competiţie, fie că vorbim despre economie sau politică. Competiţia a existat desigur şi în alte vremuri, dar centrarea întregului sistem social în jurul acestui mecanism şi a valorilor care îl sprijină, reprezintă "un experiment" unic în istorie. Unul care, prin unilateralizare, astăzi, dă piept cu propriul său eşec. Competiţia nu este altceva decît un mecanism de alocare a bunurilor sociale, a puterii şi a statusului. Un mecanism care presupune o formă oarecare de consumare a competiţiei, reguli precise şi cunoscute competitorilor, criterii simple de decizie pentru a face diferenţa dintre cîştigători şi pierzători, un sistem de arbitraj şi recurs, mecanisme, reguli de sprijin pentru întărirea respectului faţă de condiţiile standard ale competiţiei. De ce a devenit competiţia un mecanism social de atribuire atît de apreciat, transformat în cele din urmă în mecanism universal, iar astăzi în mecanism unic al societăţilor post-moderne? Revedeţi, rogu-vă, filmul "Jocurile Foamei", sau citiţi cartea, o ilustrare veridică a condiţiei oricărei lumi total încapsulată în logica "competiţiei oficializate", acaparată şi instrumentalizată de "Putere". Adevărat, competiţia a accelerat, fără precedent, procesul de (re)atribuire socială; a dat claritate şi autoritate juridică atribuirii; a permis controlul relativ strict asupra conflictualităţii sociale, a recursului la violenţă ca soluţie alternativă de atribuire. Şi, atunci, de unde creşterea structurală a violenţei?

Aici se află cea de a doua sursă, clar legată de prima. Pierzătorii competiţiei, mai ales cînd se transformă din "pierzători de ocazie", în "pierzători sistematici" vor recurge, mai devreme sau mai tîrziu, la mijloace de alterare, prin violenţă, a competiţiei, pentru a-şi apropia cîştigul, care altfel le este refuzat, iar aceasta înseamnă încălcarea, ieşirea din regulile competiţiei, introducerea în ecuaţia interacţiunii sociale a unei forme sau a alteia de violenţă, de la "forţarea regulilor", pînă la ieşirea totală de sub imperiul lor şi realizarea atribuirii prin mecanisme bazate pe soluţii care încorporează tot mai multă violenţă. În măsura în care mecanismele de competiţie au devenit prevalente şi omni-prezente în structurile esenţiale ale societăţii post-moderne, recursul la violenţă ca mijloc de "corectare" a regulilor şi a condiţiilor impuse oficial competiţiei devine şi el omni-prezent.

Şi, acum, ridicaţi ochii din pagina de teorie şi priviţi lumea de lîngă dumneavoastră, cea căreia îi aparţineţi, imediat! Pseudo-democraţia în care s-a drapat România este pe cale să se transforme dintr-un ţinut al competiţiei într-unul al violenţei. Primul pas: ieşirea din reguli! Care este mesajul de fond al PSD-ului: Dacă regula domniei fără de limite a majorităţii nu ne mai permite să facem ce vrem, să ne impunem soluţiile şi obiectivele politice, mai ales pe cele care aduc "securitatea personală" a liderilor noştri, atunci vom recurge la "violenţa maselor". Într-o primă formă, poate fi doar violenţa "marilor mitinguri" de susţinere dar, aşa cum episoadele mineriadelor arată, se poate repede şi uşor escalada la nivelul violenţei politice structurale, a statului împotriva unei părţi a spectrului politic, mergînd pînă la eliminarea simbolică, ori chiar fizică a "actorilor incomozi" de pe scena competiţiei. Fie că îşi dă seama sau nu, jucîndu-se de-a "ieşirea din reguli", Preşedintele Iohannis nu face altceva decît să întărească mesajul psd-ului şi să îi confirme credibilitatea. E ca şi cum ar spune: cînd soluţiile bazate pe "regulile jocului" nu îţi mai convin, nu te mai avantajează, nimic mai "normal" decît să calci pe alături, să impui cu de la sine putere alte "reguli", ori să joci "fără reguli", după cum îţi convine!

Unde duce acest drum? Se vede clar şi cu ochiul liber! Dincolo de arealul care mai are ceva de a face cu Democraţia! Din păcate, nu este nici prima, nici singura dată cînd România politică şi, prin extensie, România socială, preferă să rătăcească pe acest drum, în loc să îşi folosească energia pentru a găsi soluţii în condiţiile şi regulile competiţiei democratice! Ca şi altă dată, deraierile de la noi nu sunt cîtuşi de puţin un fenomen local, ci parte integrantă din peisajul european şi euro-atlantic. Ele sunt încurajate, fie şi indirect, de soluţiile la care recurg societăţile nucleu ale lumii post-moderne, confruntate, ele însele, cu consecinţele "idealizării" şi promovării fără limite a competiţiei bazată pe violenţă, mult... mult... dincolo de limitele de echilibru ale normalităţii sociale.