VOCI "Revoluţia română în direct!" Seria a II-a?

În primele clipe de firească emoţie, mi-am imaginat, reflex absolut natural, că revăd pe ecranul televizorului câteva secvenţe din decembrie "89, când miile de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei au declanşat Revoluţia română. Apoi, am realizat imediat că nu aveam în faţa ochilor o pagină de istorie şi că urmăream o transmisie în direct. Nu distingeam ce scria pe zecile de lozinci desfăşurate larg în Piaţă, nu descifram nimic nici din vociferările mulţimii, dar nu era loc de nicio îndoială că acolo, la Timişoara, din nou în Piaţa Operei, dirijaţi şi însufleţiţi de o mână de lideri cocoţaţi în balcon, timişorenii s-au adunat într-un grandios miting de protest. Doamne, ce mândru am fost de ei! Am trăit, ca parlamentar de Timiş, patru ani în mijlocul lor; am ajuns să cred că-i cunosc şi că pot să descifrez resorturile atât de gingaşe din care este articulată mândria lor fără egal (mândrie şi nu orgoliu sau trufie) şi, fără să mă mai întreb care este cauza nobilă pentru care s-au simţit datori să iasă într-o manifestaţie de o asemenea amploare, m-am simţit ruşinat de gândul că cedăm poate prea uşor în faţa scepticismului, că avem mult prea puţină încredere în noi şi în cei alături de care trăim şi că în România, uite, speranţa nu numai că nu a murit, dar chiar va învinge. Cu câteva săptămâni în urmă, l-am văzut pe preşedintele Societăţii "Timişoara" şi pe alţi lideri ai organizaţiei prezenţi la Bucureşti, pe peluza din faţa Teatrului Naţional, răspunzând exemplar iniţiativei GDS de a organiza un miting pro-Monica. Să fi ieşit Timişoara în stradă ca să-şi exprime la rândul ei susţinerea pentru un om care este identificat ca unul dintre promotorii cei mai consecvenţei ai reformei în Justiţie şi ai luptei împotriva corupţiei? Sau numeroşii şi iluştrii intelectuali de pe malurile Begăi au scos lumea din case ca să protesteze împotriva crizei politice care aruncă o lumină atât de neprielnică asupra României şi ameninţă să paralizeze funcţionarea unora dintre instituţiile de bază ale statului? O ţară întreagă era chemată să înfiereze tertipurile prin care coaliţia PNL-PSD-PRM-PC încearcă să infirme opţiunea electoratului, exprimată la alegerile din 2004, să forţeze spargerea Alianţei DA şi să instaleze la guvernare o mână de oameni pe care să-i poată manipula după bunul-plac?... Nu am întârziat prea mult în orbecăiala mea, intervenţia isteroidă la microfon a unuia dintre ocupanţii de azi ai Balconului mi-a spulberat orice iluzie şi m-a azvârlit în colbul realităţii care se consuma într-unul din locurile care, cu siguranţă, va rămâne încărcat cu o sacralitate unică, în mitologia poporului român.

Piaţa Operei din Timişoara a fost invadată de miile de susţinători ai echipei locale de fotbal, ieşiţi în stradă să protesteze împotriva deciziei Tribunalului de Arbitraj pentru Sport de a interzice marca Politehnica Timişoara în Banat. De data asta, cel înfierat de mulţimea dezlănţuită nu mai era Dictatorul, vinovat pentru felul în care a înfricoşat şi a umilit o ţară întreagă, locul lui la stâlpul infamiei era luat de un obscur individ de peste mări şi ţări, proprietarul vremelnic al fotbaliştilor timişoreni, care, conform clauzelor unui contract contestabil, voia să-şi însuşească brandul echipei. Nimic nu lipsea din recuzita folosită în urmă cu 17 ani, bine-nţeles totul lucrat în condiţiile de azi, iar printre lozincile care la intervale regulate irumpeau din piepturile manifestanţilor se distingea limpede inconfundabila: "Ultima soluţie, o nouă Revoluţie!". La spargerea mitingului, organizatorii nu au fixat un termen limită proniei cereşti, până la care ar fi dispuşi să aştepte rezolvarea conflictului, dar, după cum păreau de înflăcăraţi, oricând i-am putea crede dispuşi să treacă la pasul următor: "Revoluţia română în direct! Seria a II-a".

Ştiu foarte bine că aproape despre orice se poate glumi, mai puţin despre patima pentru fotbal. S-au destrămat prietenii de o viaţă, s-au sfâşiat iubiri menite să dureze cât veacul, au fost omorâţi oameni, s-au declanşat războaie! Nimic nu este prea mult şi nimic nu este nepreţuit când e vorba de ofrandele ce se cer depuse pe altarul sportului Rege. Dar asta nu mă împiedică să cred că într-o lume care nu a fost încă virusată de această pasiune devastatoare, o lume în care câteva repere mai rezistă zgomotului şi furiei, dreapta judecată ne mai poate fi accesibilă. Asta ar fi suficient să ne facă să înţelegem că există lucruri care nu pot fi profanate decât cu riscul asumat al unor pierderi irecuperabile şi că simbolistica Revoluţiei române, legată originar de Timişoara, nu poate fi substituită sau măcar împrumutată pentru nicio altă cauză din lume. E un lucru pe care mulţi dintre tinerii de azi din Piaţa Operei din Timişoara încă nu l-au aflat. Dar cei care s-au pus în fruntea lor şi care, în decembrie "89, şi-au riscat viaţa venind în Piaţa Operei sau au rămas baricadaţi în casă, erau datori să le spună adevărul şi să-i apere de erori ruşinoase. Nu au făcut-o. Mare păcat!

Notă:

Radu F. Alexandru este membru PLD