De pe tronul lor, episcopii Romei au văzut căderea, invaziile barbare, ascensiunea Islamului, cruciadele şi descoperirea Americii. Papalitatea, ca instituţie, a durat mai mult decât Republica Romană sau Imperiul Bizantin. Cum se explică această stabilitate remarcabilă? Şi ce învăţăminte putem extrage noi, laicii timpurilor moderne, de aici?
Cât priveşte explicaţia, eu propun să începem de la formula conclavului papal, cea mai veche metodă de selecţie a unui lider, care este încă folosită. Oficiul Sfântului Scaun este, în fond, o monarhie electivă. Dar aceste alegeri sunt ceva mai speciale. Mai întâi, pentru că ele antrenează alegători calificaţi. Nu oricine votează în conclavul papal, ci doar cardinalii cu drept de vot. La începuturile papalităţii, acum aproape două milenii, unii papi au fost aleşi (sau mai degrabă confirmaţi) prin aclamaţii populare. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi menţinut acest sistem, nu putem decât specula. Probabil ar fi dus la prăbuşirea papalităţii.
Cum anume putem folosi acest element, al electorilor calificaţi, în alegerile democratice, nu este clar. În fond, democraţia modernă nu exclude practic pe nimeni de la exercitarea dreptului de vot. Nu putem cere, evident, ca alegătorii să aibă, fiecare, un doctorat în sociologie politică. Dar putem să ne propunem să avem un corp electoral mai educat.
Al doilea element: nu există o "campanie electorală". Papa este ales, desigur, dintre membrii Colegiului Cardinalilor. Însă nici unul dintre aceştia nu îşi face în vreun fel campanie pentru a-şi spori şansele. În conclav se trece direct la vot, fără nici un fel de discuţii. Doar dacă sunt prea multe runde de vot există o pauză de o zi, când cardinalii se pot angaja în discuţii informale. Ce se întâmplă anume în conclav este, în principiu, secret, dar observatorii avizaţi spun că cea mai sigură metodă pentru a nu fi ales Papă este să arăţi că îţi doreşti această funcţie şi să îţi mobilizezi sprijinul.
La prima vedere, nici această caracteristică a alegerilor în conclav nu are cum să fie interesantă pentru un democrat modern.
Alegerile politice presupun exact opusul celor din conclav: o campanie publică intensă care să mobilizeze alegătorii. Cum altfel am cunoaşte oferta partidelor sau a independenţilor? Cum altfel ar afla cetăţenii ceva despre politicile publice sau despre greşelile guvernanţilor în funcţie?
Şi totuşi, există cel puţin o situaţie în experienţa democraţiilor parlamentare care ne oferă, cumva, o paralelă la situaţia alegerilor fără campanie din conclav. Este vorba despre aşa-numitele "snap elections", alegerile anticipate (alegerile "din scurt", pentru a oferi o traducere a jargonului politic britanic). Aceste alegeri "din scurt" au campanie electorală, desigur, însă tocmai pentru că sunt convocate precipitat, această campanie, scurtă, nu poate, de regulă, modifica opţiunea alegătorilor.
Capacitatea de a convoca alegeri anticipate este un element indispensabil unei democraţii parlamentare. Dar pentru aceasta trebuie să existe un mecanism solid, funcţional, de dizolvare a Parlamentului. Ceea ce ne-ar duce la o altă discuţie teoretică.
Al treilea element: majoritatea de două treimi. Este, desigur, dificil să se ajungă la o asemenea majoritate. Uneori este nevoie de mai multe runde. La ultimele alegeri, din 2013, considerate rapide, a fost nevoie de cinci, desfăşurate pe două zile. Dar această super-majoritate are un efect: generează un consens în Colegiul Cardialilor. Altfel spus, îi împiedică să se divizeze în două tabere antagoniste, care se succed la putere. În termenii tipologiei regimurilor politice, spunem că această formulă este una "consensuală". Regimuri precum cel elveţian sunt de acest tip.
Al patrulea element: independenţa electorilor. Cardinalii jură, printre altele, să ignore orice instrucţiune din partea autorităţilor seculare. În trecut, regii şi împăraţii puternici îşi trimiteau cardinalii să voteze conform unor instrucţiuni precise.
Situaţia aceasta este similară mandatulului reprezentanţilor din Parlamentele moderne. În trecut, şi deputaţii votau, în grup, conform instrucţiunilor. Nu făceai asta - îţi pierdeai mandatul. Independenţa deputaţilor a fost, aşadar, un mare pas înainte în eliberarea lor de statutul de servitori ai unui lider politic sau a unui baron local.
Cinci: sistemul de vot. Alegerea unui Papă presupune, de obicei, mai multe runde de vot. Alegerile politice adesea sunt decise într-un sistem fără tururi de scrutin. Deosebirea este esenţială. Sistemele cu tururi multiple se mai numesc "turnee". Ele permit adoptarea, de către alegători şi candidaţi deopotrivă, de strategii elaborate. Alegerile politice sunt "dintr-un foc". Adesea, în campanie, se merge în stilul "tot sau nimic". Sistemul de vot forţează publicul, partidele şi candidaţii să se adapteze unui stil sau altul. Vaticanul a optat pentru un sistem complex şi inteligent, iar acest lucru se vede în calitatea celor chemaţi să conducă Biserica catolică.
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda şi Estonia.
1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 19.03.2013, 09:02)
..."a OPTAT pentru un sistem complex şi inteligent, iar acest lucru se vede în CALITATEA celor chemaţi să conducă"...moralitate,educati e,limbi straine vorbite ,eruditie lb.latina ,iubire de oameni aplicata ehe n-am mai fi bogati dar nici saraci