Ziua canibalului

Era un parvenit căruia îi plăceau limuzinele Mercedes şi adulaţia străzii. În public, pretindea că îi pasă de concetăţenii săi. În privat, îi jefuia fără milă. Să fălea cu faptele sale de vitejie din Franţa, dar la proces a început să smiorcăie ca o babă. Ziua când s-a întâlnit cu soarta sa a fost 20 septembrie.

Mă refer, evident, la Jean-Bedel Bokassa. În analele depravării politice, puţini oameni au un loc atât de bine-meritat precum Bokassa, cel care a fost izgonit de la putere acum exact 36 de ani.

Ambasadorul de atunci al Statelor Unite la Bangui, William N. Dale, povesteşte o scenă suprarealistă de la ceremonia de înmânare a scrisorilor de acreditare. Bokassa i-a spus noului ambasador că bunicul său a fost canibal... şi că bănuieşte că el însuşi are tendinţe canibale.

Dacă credeţi că aceasta este cea mai bizară situaţie în care se poate găsi un diplomat, aveţi puţină răbdare. Iată altă istorie, relatată tot de ambasadorul american. În cercurile diplomatice din capitala centr-africană se spunea că, la unul dintre dineurile oferite de Bokassa corpului diplomatic, acesta ar fi remarcat, sarcastic, că ambasadorii nu au nici cea mai mică idee despre ce anume mănâncă...

La 4 decembrie 1977, Bokassa s-a proclamat pe sine împărat. Pe YouTube găsiţi secvenţe de la ceremonia care a costat un sfert din încasările din exporturile pe un an ale ţării sale. Imaginile sunt incoerente, cu un alai care imită stilul imperial al lui Napoleon, îmbarcat în trăsuri ce se târăsc pe drumuri de pământ. A fost apogeul unei domnii marcată de corupţie şi teroare.

Sfârşitul i-a venit din stradă. La un moment dat, lui Bokassa i-a venit ideea să introducă noi uniforme şcolare. Previzibil, acestea urmau să aibă chipul său imprimat pe ele. Mai mult decât atât: erau obligatorii. Elevii riscau pedepse grele dacă veneau fără uniformă la şcoală. Uniformele costau prea mult pentru bugetul familiilor locale. Iar Bokassa o cooptase în schemă pe una dintre nevestele sale. Uniformele erau făcute de firma ei.

Au urmat demonstraţii şi o intervenţie externă care l-a răsturnat pe Bokassa. De ce ne aducem aminte acum de el? Pentru că avem o serie de concluzii de extras din istorie.

Prima concluzie. Etichetele politice contează mai puţin. Ceea ce contează cu adevărat este substanţa din spatele acestora. Sunt mulţi care dispută meritele regimurilor "parlamentare", prezidenţiale" sau "semi-prezidenţiale". Foarte bine. Dar priviţi la cazul Bokassa. Omul a fost, succesiv, Prim-Ministru, Preşedinte şi... Împărat. În toate situaţiile, era vorba de acelaşi individ, cu porniri extreme.

Acest lucru ne arată că numele unei instituţii contează mai puţin sau deloc atunci când asupra acesteia este aplicată o presiune suficientă. Sigur, formele politice au şi acestea o forţă. Dar numai acolo unde există reguli care sunt respectate. Sau unde, cel puţin, există sancţiuni eficiente.

Însă, acolo unde regulile sunt călcate în picioare, iar sancţiunile legale nu mai au curs, apare posibilitatea ca un grup de oameni sau chiar un individ dominant să modeleze insituţiile precum o bucată de plastilină. Azi republică, mâine imperiu. Totul devine un circ.

A doua concluzie. Pe banii oamenilor obişnuiţi. Cineva trebuie să finanţeze circul. Observaţi însă că nu există un nivel final al corupţiei. Auzim adesea la ştiri despre un fel de taxă de "10 la sută" aplicată unor contracte publice. Adevărul este mai întunecat. Atunci când o elită cleptocratică ştie că este deasupra legii, nu există nici un fel de bariere peste care să nu poată trece. Aceşti indivizi sunt în stare să fure - vorba aceea - şi zahărul din ceai.

A treia concluzie. Ritualul este important în constituirea unui regim autoritar. Desigur, există ritual şi în regimurile democratice. Însă dictaturile au cu deosebire nevoie de acest element.

A patra concluzie. Capacitatea unor indivizi de a face rău este subestimată. Iar asta, interesant, i-a ajutat în carieră. Despre Bokassa, pe când era un simplu militar, cei din jurul său credeau că este doar un personaj vanitos, interesat doar să colecţioneze medalii. "Este prea prost să dea o lovitură de stat!" - a afirmat unul dintre aceştia. S-a înşelat. În privinţa loviturii de stat.

A cincea concluzie. Unii oameni care aspiră să îi conducă pe ceilalţi au o problemă psihologică. Rafael Trujillo, fostul dictator al Republicii Dominicane, a făcut campanie ca una dintre soţiile sale să primească premiul Nobel pentru literatură. Cu toate că biata femeie nu scrisese nimic...

Neruşinarea, minciuna patologică, megalomania şi iresponsabilitatea - iată calităţi de bază ale liderului autoritar. Problema este cum ceilalţi acceptă aşa ceva?

A şasea concluzie. Cultura politică, din păcate, nu este întotdeauna favorabilă statului de drept. Unii dintre aceşti bufoni au prosperat pentru că s-au grefat pe elemente ale culturii locale. Multe regimuri autoritare seamănă cu un festival folcloric care a luat-o razna. Cât sunt bani, unii se bucură. Când nu, fug cu ce apucă.