ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - EDIŢIE SPECIALĂ 1 Decembrie 1990 -"Între linii"

În noiembrie 1990 mă aflam la Bucureşti. Nu mai ţin minte cine, de la cabinetul lui Iliescu, mi-a transmis invitaţia de a participa la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Naţionale. Un tren întreg cu demnitari urma să se deplaseze noaptea pentru a ajunge în dimineaţa zilei de 1 decembrie la Alba Iulia. Mi s-a promis o maşină care să vină să mă ia de acasă şi să mă ducă la gara Băneasa, de unde urma să plece trenul. Era vorba de vechiul tren regal, care i-a aparţinut apoi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a fost refăcut, în acest scop, de arhitectul Lăzărescu. Mi-am strâns câteva lucruri şi am coborât ca să aştept în faţa blocului. Era o vreme urâtă, cu ploaie măruntă şi rece, care te pătrundea până la oase. Strada era pustie, nici ţipenie, numai eu, zgribulit de frig şi adăpostit sub umbrelă. Dispăruseră şi haitele de câini vagabonzi care agresau de obicei trecătorii şi îmi creau o senzaţie neplăcută de oraş pustiit. Într-un târziu, am privit la ceas şi am început să mă îngrijorez că nu voi ajunge la timp şi voi pierde trenul. Era deja prea târziu ca să încerc să găsesc un taxi. Când, deodată, în dreptul scărilor de la intrarea în bloc, a tras o Dacie papuc, în care doi zugravi au început să încarce scara, găleţile, periile şi bidinelele. Fără să stau mult pe gânduri, m-am apropiat şi i-am întrebat dacă ar fi de acord să mă ducă până la gara Băneasa, contra unei recompense. Zugravii m-au preţăluit din cap până în picioare; cred că le-a plăcut raglanul meu negru, din caşmir, şi mi-au spus să urc în cabină, lângă şofer. M-am înghesuit acolo şi m-am umplut de var, dar, ce conta, poate reuşeam să ajung la timp.

La Fântâna Mioriţa, cordoane de poliţişti blocau accesul spre gară. Au oprit şi papucul, însă, când m-au văzut pe mine, l-au lăsat să treacă. Nu pot să spun ce mutre au făcut oficialii când m-au văzut coborând plin de var dintre bidinele.

I-am răsplătit regeşte pe zugravi şi am cerut să fiu condus la tren. La ţanc, pentru că tocmai se dăduse semnalul de plecare. Nu mai ţin minte cu cine m-am întâlnit şi mi-a reproşat întârzierea. Nu m-am obosit să-i spun că maşina promisă de preşedintele României n-a mai ajuns ca să mă ia de acasă. De altfel, în toţi anii pe care mi i-am pierdut în preajma lui Iliescu, incidente de acest fel s-au repetat de nenumărate ori: preşedintele îmi lansa o invitaţie, iar oamenii lui nu ştiau ce să mai inventeze ca să mă împiedice să-i dau curs.

Ei mă legau fedeleş şi mă băgau într-o ladă pe care o aruncau în râu, iar eu, mai ceva ca Hudini, mă eliberam şi apăream în ultimul moment!

Am fost condus în vagonul restaurant, "rechiziţionat" de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoţit de câţiva apropiaţi. Cât a durat călătoria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până şi în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că ales un mijloc mai rapid de locomoţie.

În vagon, atmosfera era de excursie studenţească, glume şi mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aş fi plecat şi eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat. Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de pălincă pe care o avea în faţă şi îmi turna şi mie într-una. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau şi, pe ascuns, turnam conţinutul în grătarul de la aerisire. Cred că ani de zile vagonul a duhnit a pălincă şi nimeni n-a ştiut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o faţă ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură şi se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini şi nasul borcănat. Vorbea fonfăit şi cam sâsâit şi, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, aşa că făceam eforturi să înţeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat şi a zis:

"- La naiba, dom'le! Eu îs ungur! Îţi dai seama că aş putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul şi toată Preşedinţia şi să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!"

Omul ăsta, care mi-a ţinut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă - aici doare, aici nu doare -, era Iosif Boda. Mă uitam la el cu câtă satisfacţie contempla imaginea trenului deturnat, în timp ce şiroia de transpiraţie, fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvăleşti prin paprika. Ani de zile mai târziu, în timpul campaniei electorale pentru prezidenţialele din 1996, am avut un conflict direct, în urma căruia i-am pus o ştampilă pe care n-a mai putut-o şterge niciodată: l-am poreclit "hipopotamul transpirat". S-a întrebat de ce? Hipopotamii transpiră? Nu ştiu nici eu dacă pahidermul cu pricina năduşeşte, dar ştiu că Boda, da! Şi îi curg râuri de sudoare care-l fac să semene cu un hipopotam ieşind din mocirla în care se bălăceşte.

A doua zi, am ajuns la Alba Iulia. Mitingul a fost "aranjat" şi m-am indispus îndată ce l-am văzut pe Roman dirijând galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l. Nu aveam vreo simpatie pentru fruntaşul ţărănist, dar cred şi acum, ca şi atunci, că era singurul îndreptăţit să ţină un discurs cu prilejul sărbătoririi primei Zile Naţionale de 1 Decembrie. El, urmaşul şi colaboratorul celui care a contribuit direct la realizarea Marii Uniri, Iuliu Maniu. Iar Petrică, vrednic pui de cominternist, care nu cunoaşte fairplay-ul, pentru care nu există luptă politică, doar pumnul vârât în gură, nici măcar nu s-a sinchisit să mascheze semnele de încurajare, menite să stârnească echipa de zgomote. I-am atras atenţia şi lui Iliescu şi atunci am văzut, pentru prima dată, gestul necontrolat pe care îl are când îi faci observaţie şi nu-i convine: pleacă scurt capul pe umărul drept şi bâţâie din picior. În fond, pe Iliescu îl deranja că eu, şi deci şi alţii, am văzut şi dezaprob faptul că Petrică nu îi permite şefului opoziţiei să vorbească. Cred că atunci, la rândul lui, Iliescu a realizat că pot fi un martor incomod. Că văd anumite lucruri şi, mai ales, că le judec pentru că nu gândesc la fel ca el şi "ai lui".

După discursuri, adunarea solemnă s-a transformat într-o chermeză gălăgioasă, în care se amestecau popimea, militarii şi poporul îmbrăcat în costume naţionale, cu toţii înecaţi în fum gros de mititei. La masa organizată de preoţimea din Alba Iulia, generalii umflaţi s-au repezit cot la cot cu politicienii să înfulece. Poate la militari m-a deranjat cel mai tare hămeseala: erau aşa de graşi că mă temeam că, dacă ar fi nevoiţi să se aplece să ridice ceva de pe jos, ar trăsni asistenţa cu vreo băşină scăpată sau ar rămâne înţepeniţi, cu turul pantalonilor plesnit peste fesele umflate. Mi-amintesc că am fost invitaţi şi la un chiolhan organizat într-o şcoală militară. Adunarea asta de uniforme, cu paharele de băutură în mâini, îmi lăsa un gust neplăcut şi mă făcea să mă gândesc la o juntă militară care sărbătoreşte reuşita loviturii de stat. Cineva povestea odată că Sergiu Nicolaescu nu a regizat singur filmările peliculelor cu subiect istoric, pentru care i se puneau la dispoziţie trupe ale armatei române. Că a avut asistenţi specializaţi: unii se ocupau de cascadorii, alţii de cavalcade etc. Ei bine, chefurile de la Alba Iulia păreau organizate de regizorii care, după ce le-a ieşit figura cu ceea ce s-a numit revoluţie şi s-au instalat la putere, s-au adunat ca să-şi sărbătorească victoria.