Exerciţii impuse pentru o democraţie neterminată

Cu aceiaşi aleşi, care au primit mandat electoral în 2016, democraţia noastră şuie, neterminată şi foarte rău începută, a reuşit performanţa să schimbe culoarea politică a Guvernului. De la stînga, la dreapta. De unde, foarte întemeiat, s-ar putea trage concluzia că, prevăzător, electoratul nos-tru a votat acum patru ani şi guvernul Dăncilă şi guvernul Orban, deodată şi deopotrivă, lăsîndu-i pe ei, pe politicieni, să se tîrguie, cum, cît şi care guvernează!!!! Las că PSD-ul nu are nimic de-a face cu "stînga" şi nici PNL-ul prea mult cu "dreapta", dar într-o epocă în care politicienii şi partidele, mai peste tot în Europa, schimbă ideologiile ca pe batiste, iar stînga şi dreapta sunt mai degrabă nişte fantome (ca să nu zic strigoi!!) care bîntuie visele, iar nu realităţile politicii, poves-tea nici nu mai are prea mare importanţă.

Ca să marcheze totuşi momentul, Preşedintele Iohannis a ţinut să ne asigure că venirea la putere a guvernului PNL (guvernul meu, ediţie princeps!) este un exerciţiu autentic democratic. "Gura păcătosului adevăr grăieşte". Cu siguranţă, fără să vrea, a pus un trist şi dramatic diagnostic vieţii politice din România: democraţia noastră este încă în faza exerciţiilor. Pe care, fie vorba între noi, le face rar şi chinuit, fără nici o tragere de inimă. Mai are mult pînă să deprindă a merge singură pe două picioare. Nu mai zic, să alerge cu ochii deschişi spre un ţel dinainte stabilit. Abia se tîrăşte de-a buşilea, cu ochii lipiţi, prin noroaiele apucăturilor noastre "balcanice". Că aşa stau lucrurile şi nu altfel, ne convinge chiar mărturia aceleiaşi declaraţii a domnului Iohannis, ditai Preşedintele României, care a ţinut să ne împărtăşească temerile sale privind ceea ce o să găsească noii miniştri în ministerele în care vor poposi. Dacă noi, dimpreună cu domnul Iohannis, am fi trăit într-o democraţie funcţională, atunci ceea ce se găseşte în ministere nu ar fi deloc un mister, cu atît mai puţin pentru domnia sa, Preşedintele. Şi nici pentru noi, pentru că am fi avut la dispoziţie documentele publice. Mai mult, am fi avut legi care să-i oblige pe deţinătorii mandatelor ministeriale, la predarea mandatului, să lase, sub semnătură, inventarul stării de fapt. Probabil, va trebui să mai treacă cel puţin un secol, pînă să ajungem la o înţelegere atît de "profundă" a democraţiei!

Problema mai grea, la noi, nu este cea a diagnosticului, ci a explicaţiilor întemeiate, coerente într-o perspectivă teoretică, care pot face lumină asupra "cauzelor" care ne ţin atît de departe de democraţie şi de beneficiile ei sociale. Vă propun să cercetăm mai îndeaproape starea partidelor noastre politice, nu de alta, dar ele au fost în prim planul jocurilor aşa zis democratice cu voturile din Parlament. Unul dintre motivele esenţiale pentru care Româ-nia are o viaţă politică atît de precară, iar politica în ansamblu nu atinge nici unul dintre obiectivele sale fireşti în raport cu societatea, ţine cu siguranţă de modul în care sunt întemeiate şi structurate partidele politice, de "fiziologia" acestor "monştri" care devorează democraţia, în loc să o "secrete". Dintre multele aspecte ale problemei am ales, spre reflecţie, raportul centru-periferie. O balanţă esenţială şi foa-rte sensibilă în orice construcţie instituţională, menită să asigure, pe de o parte, coerenţa şi coordonarea iar, pe de altă parte, libertatea de expresie a opiniilor, poziţiilor şi eventual soluţiilor luate în considerare la elaborarea deciziilor politice ale partidului res-pectiv. În bună tradiţie moştenită de la regimul comunist, partidele noastre, fără excepţie, au început prin a fi organizaţii puternic "centralizate". Centrul a dominat periferia atît prin personalităţile care l-au definit şi reprezentat în primele momente ale constituirii lor, cît şi prin capacitatea de a stabili obiective, poziţii şi strategii ale competiţiei şi acţiunii politice. Periferia, organizaţiile locale au fost reduse la statutul de simpli "servanţi electorali" ai "generalilor" de la centru. În mai puţin de un deceniu, lucrurile s-au schimbat, însă, radical. "Periferia" şi-a luat revanşa şi a schimbat datele jocului. Organizaţiile locale au devenit feude locale, cu baroni şi venituri independente suficient de mari, cu un control remarcabil asupra voturilor din teritoriul aferent, ceea ce a mutat încet încet centrul de greutate de la centru spre periferie. În PSD, victoria deplină a "periferiei", a baronilor locali, a fost întrupată, chiar în acest mandat, de "Era Dragnea". Ce s-a întîmplat cu partidele care nu au cedat centrul? Au dispărut pur şi simplu, vezi cazul PNŢ-cd şi al PDL. În cazul PNL, asaltul periferiei asupra centrului a fost ceva mai puţin virulent, nu pentru că ar fi lipsit apetitul pentru putere, ci pentru că slăbiciunile din teritoriu ale noilor partide intrate în competiţie cu PSD-ul, marcate încă de la "naştere" s-au cronicizat, fără vindecare. Disoluţia centrului este însă şi aici evidentă, altfel nu s-ar explica de ce PNL-ul a ajuns la soluţia Orban, ca lider de faţadă al partidului şi l-a adoptat pe Iohann-is drept punct de sprijin tare, singurul care ţine centrul şi periferia într-un echilibru, nici pe departe funcţional, însă! Şi o face nu pentru că personajul Iohannis ar avea o greutate politică proprie, ci pentru că poziţia dominantă de la Cotroceni îi oferă pîrghii speciale de control asupra unor oameni, situaţii şi funcţii importante pentru dinamica politică în general şi cea a PNL, în special. În plus, ceea ce numim partide politice în România sunt organizaţii incapabile să se mai ocupe de altceva în afară de cele două teme ale puterii: voturile şi ulterior, accesul privilegiat la funcţii şi resurse. Competiţii de programe, de idei, formule instituţionale pentru formarea, dezvoltarea şi testarea personalităţilor politice, comunicare socială, relaţii cu alte partide, relaţii cu instituţii şi centre de putere, interne şi internaţionale, toate acestea şi multe altele sunt pur şi simplu inexistente în "compoziţia" politică a partidelor de la noi. În plus, cultura instituţională a membrilor, în cele mai multe cazuri şi a "conducătorilor" politici, condamnă viaţa politică a partidelor noastre la reproducerea modelelor primitive "natural-competitive", gaşcă, haită, cumetrie. Suntem în epoca "pietrei necioplite", iar pînă la homo sapiens mai sunt de trecut hopurile cîtorva ere "geologice". Mă rog, geo-politice! Spre deosebire de istoria naturală, însă, care îşi vede singură de treabă, istoria socială nu se mişcă de la sine, ci este dependentă de oameni, de capacitatea şi voinţa lor de a face din bine, mai bine, sau din rău, mai rău.

Altfel spus, ori ne apucăm serios, temeinic şi cu metodă, de exerciţii democratice ca să ajungem şi noi, măcar într-o generaţie, două, la limanul unei democraţii funcţionale, ori ne găseşte şi secolul următor tot lingîndu-ne rănile altor şi altor experienţe autoritarist-totalitare, crescute inevitabil pe solul ratărilor istorice din scurtele noas-tre perioade în care ni s-a îngăduit să ne exersăm în arta subtilă a democraţiei.