S-a furat o bucată de perete

Zilele trecute am fost furat. Era în parcarea unui shopping-mall din Bucureşti. Făcusem ceva cumpărături şi am coborât să le pun în maşină. Am pus pe jos unul dintre lucrurile cumpărate, un coş mare din plastic, pentru rufe, cu gândul să îi găsesc loc prin portbagaj. L-am uitat la numărătoare şi am plecat. După un sfert de oră mi-am amintit de coşul cu pricina şi m-am întors. Dispăruse. Cu toate că parcarea era, vezi Doamne, supravegheată electronic, paznicul a ridicat din umeri.

Incidentul mi-a dat de gândit. Desigur, furtul este un delict. Totuşi, are un sens al său. Pot să îl înţeleg, oarecum, pe cel care ar fi dispărut cu un obiect de valoare. Dispariţia unui ceas elveţian ar fi avut o logică. Cineva a fost tentat. Însă editorialistul dumneavoastră cumpărase doar un nenorocit de coş de rufe. Cine este tentat de un coş de rufe?

Atunci am realizat că aici există o problemă, în natura furtului însuşi. Auzim adesea că în România se fură mult. Sau că politicienii sunt nişte hoţi. Mă tem însă că situaţia e puţin mai complicată.

Furtul este un fenomen universal. Îl găsim în orice societate. Termenul este de origine latină, furtum. Se fură de toate. Portofele din buzunar, maşini din faţa casei, sau rufe de pe sârmă. Pe timpul Împuşcatului, elev fiind, m-am dus cu un prieten la cinematograf. Era iarnă şi, coincidenţă, amândoi ne luaserăm câte o pereche de mănuşi călduroase. În înghesuiala de la ieşire cineva ne-a lăsat fără ele.

La noi, însă, se fură chiar orice. Panseluţe de pe marginea şoselei, becurile din toaletele publice sau hârtia din copiator. În multe cazuri nu pricepi motivul. Lucrurile subtilizate par să nu aibă o valoare evidentă. Furtul pare să fie un act preventiv, de tipul "nu se ştie la ce foloseşte, dar îl pun deoparte, să nu îl ia altul".

Precum se vede şi din următoarea întâmplare. Acum multă vreme am făcut ceva renovări la apartamentul în care locuiam atunci. Am înlocuit cadrul unei uşi. La un bloc recent, ar fi ieşit simplu. Dar blocul acela era făcut de nemţi, în perioada interbelică. Muncitorii au descoperit, îngroziţi, că lucrătura era extrem de rezistentă, din lemn de stejar. Abia cu mari eforturi şi după ce au îndoit o rangă de oţel oamenii au reuşit să scoată cadrul. Care a ieşit... cu o bucată de perete.

Cum scapi de o bucată de perete? Normal era să chem o maşină. Cineva însă a venit cu o idee. "O lăsăm jos în stradă, seara, şi până mâine dispare". Altfel spus, cineva o va fura. Am fost sceptic. Locuiam pe atunci în centrul Capitalei şi ideea că cineva vine noaptea să înşface un obiect perfect inutil, de aproape o sută de kilograme, mi se părea fantezistă. Mă înşelasem. A doua zi locul era gol. Cineva venise noaptea, încărcase bucata de perete şi dispăruse cu ea.

Aşadar, la noi se fură nu doar pentru că ceva, un obiect, are o valoare certă pentru hoţ. Se fură pentru ca altul să nu aibă ceva. Se fură pentru a face pagubă pură.

În fond, de ce un infractor analfabet sau un poliţist cu patru clase ţine neapărat să aibă un doctorat plagiat? (Plagiatul, inutil să o repet, este tot o formă, gravă, de furt). A fost un caz acum câţiva ani, cred că era vorba de un puşcăriaş care ar fi scris în puşcărie o teză de doctorat în... istorie medievală. Clar, personajului nu îi folosea la nimic concret faptul că avea o lucrare şi un titlu academic, nici măcar să se laude la cantina închisorii. Atunci de ce a furat titlul de doctor? Pentru că se poate.

Şi se poate. În altă ştire, citeam despre epidemia de furturi de pe autostrăzi. Se fură în neştire indicatoare tip "ochi de pisică". Poliţia a depistat un individ cu o căruţă care luase la rând kilometri din autostrada spre Litoral şi demontase sute de indicatoare. La ce folosesc unul sau două dintre acestea mai pot să înţeleg. Le monta la căruţă, presupun, pentru a spori siguranţa traficului. Dar câteva sute?

Să mai observăm ceva. Se fură din ceea ce, în alte state, este definit drept "spaţiu public". Acesta e public pentru că proprietatea este comună. O bancă, în parc, este a Primăriei, o instituţie publică, iar folosinţa este liberă pentru toţi membrii comunităţii. Însă un spaţiu în care nimic nu "prinde", de unde orice lucru poate să se evapore, aparent fără o logică, nu mai poate fi public.

Spaţiul public este, în esenţă, o invenţie a culturii occidentale. Ordinea publică a lumii civilizate este imposibilă fără existenţa acestui spaţiu. Iar acum spaţiul public este ameninţat de invazia unor indivizi ghidaţi de un impuls primar al înşfăcării. Precum în cazul acelor ratoni care îndeasă, în vizuină, tot ce găsesc prin curţile oamenilor: un pantof, o cutie goală de conserve sau o pompă stricată de bicicletă.

Cum s-a ajuns aici? Este o poveste lungă. În rezumat, locul acesta a ajuns sat fără câini. Autorităţile de "ordine publică", adesea, se ocupă cu furatul. De la generali care fraudează statul, la poliţişti locali care şantajează băbuţe ce vând pătrunjel. Sub privirea, îngăduitoare, a actualei clase politice.