Al optulea păcat de moarte

Despre moartea sufletului este vorba, desigur, dar acesta este un subiect care, în lumea creştină, cu excepţia cîtorva prăfuiţi slujnicari ai cercetărilor de doctrină, nu mai preocupă pe nimeni din cale afară, nici măcar pe cei cocoţaţi în vîrful ierarhiilor bisericeşti. Dacă ar conta, atunci, de la înălţimea acelor responsabilităţi lumeşti şi spirituale, nici unul nu ar trebui să se lase pradă acestui al optulea păcat de moarte.

Nu este pentru nimeni un secret, Biserica Catolică are o contribuţie istorică la fundarea şi dezvoltarea "Proiectului european", de la încheierea celui de al doilea război mondial şi pînă astăzi. Problema este că el, în loc de finalizarea care ar fi trebuit să încoroneze opera, se îndreaptă grabnic spre ruină. Întrebarea este legitimă: în ce ar putea consta contribuţia creştină la viitorul Proiectului European? Astfel a fost pusă chiar de către înaltele feţe bisericeşti din inima Europei catolice, reunite cu înalţi demnitari şi responsabili politici ai instituţiilor europene, într-o conferinţă destinată să primească sămînţa de înţelepciune chiar de la Papa Francis. Sîmbătă, 28 octombrie, 2017.

Unul dintre pilonii contribuţiei creştine la fundarea lumii europene, post elino-romane, ne reaminteşte discursul Papei Francis, este afirmarea (aş spune chiar re-inventarea) universalului uman, contribuţie esenţială nu doar pentru destinul bisericii catolice, ci şi pentru dezvoltarea umanismului renascentist şi post-renascentist. Oamenii sunt şi vor fi mereu diferiţi prin tot felul de atribute sociale, de funcţii şi ranguri; chemarea valorilor creştine se adresează, însă, Omului şi esenţei sale universale care derivă direct din filiaţia sa divină: a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui. Spre deosebire de vremurile Sfîntului Benedict, pe care Papa îl citează, "omul" lumii de astăzi, cu care operează nu doar instituţiile europene, ci toate birocraţiile lumii, inclusiv cea a bisericii, este "omul statistică", omul procent, omul cotă, omul impozitabil, omul incorporabil, omul angajabil sau disponibilizabil, omul contribuabil, omul care depune votul, omul instrumentalizat, redus la una sau alta dintre abstracţiile care ne ajută să ne închipuim că stăpînim lumea. Soluţia? Să ne întoarcem la viziunea originară! Uşor de zis! Să fi uitat Papa Francis, însuşi, că Biserica ridicată în Europa, în numele lui Hristos, a fost departe de a se ridica la înălţimea acestei viziuni? Şi, unde se află astăzi, din acest punct de vedere? Este aceasta practica curentă în sînul Bisericii? Nici pe departe! Desigur, există excepţii care ţin aprinsă candela speranţei, dar ele nu fac decît să accentueze contrastul cu ceea ce este, de fapt, regula! Povestea este valabilă nu doar în ţinutul catolicismului, ci şi al ortodoxiei şi protestantismelor. Măcar acum, la incidenţa celor 500 de ani de la fractura protestantă, Papa Francis ar fi fost dator să îşi aducă aminte şi să recunoască eşecul tragic şi încărcat de consecinţe ruinătoare pentru creştinătate, care constă tocmai în a ţine această promisiune. Care a fost temeiul rupturii, dacă nu refuzul mai marilor bisericii catolice de a recunoaşte şi accepta nevoia de a trata oamenii ca persoane, ca Oameni cu Flacăra Divină în ei, iar nu doar ca "supuşi" sau "turmă". Care a fost motivul rupturii, dacă nu pretenţia unui cler, decăzut din vocaţia sa spirituală, de a deţine monopolul absolut asupra dialogului Omului cu Dumnezeu, în numele unei autorităţi bazată doar pe "puterea instituţiei". Modelul se regăseşte astăzi în instituţiile Uniunii Europene şi de aceea sunt şi ele zguduite de criză! Nu poţi să ignori toate acestea şi să faci loc pioaselor apeluri la temele şi soluţiile originare, fără să te faci vinovat ori de ignoranţă cruntă, ori de făţărnicie, ori... dar să mai lăsăm un pic loc, înainte de a numi acest al optulea păcat mortal.

A doua temă oferită de Papa Francis pentru structurarea soluţiilor, pentru ceea ce ar putea fi o contribuţie creştină la viitorul proiectului european, este cea a comunităţii, mai precis a refacerii relaţiei esenţiale individ-comunitate. Cu tot respectul, nu cred că mai este de mult timpul şi locul pentru pioase apeluri şi îndemnuri care nu au nici o şansă să fie vreodată realizate. Lumea modernă este o uriaşă maşinărie care a distrus, pînă la ultimul sîmbure natural (familia), bazele economice, sociale şi chiar spirituale ale comunităţilor umane. Nu a făcut-o nici din neatenţie şi nici din nebăgare de seamă. Aşa a fost construită să facă, întrucît unitatea sa fundamentală necesară construcţiei "lumii noi" este individul rupt de orice alte legături şi dependenţe, altele decît cele generate de sistemele instituţionale complexe pe care modernitatea le-a construit, ea însăşi, în economie, administraţie, viaţa publică şi chiar spirituală etc. Degeaba bocim, acum, pe altare, şi ne plîngem împotriva "globalizării fără de suflet". Ea este copilul legămîntului strîmb pe care omul modern l-a făcut cu Diavolul, în sensul faustian! În schimbul sufletului, pe care l-a arvunit, omului i s-au oferit puteri mereu multiplicate de forţele ştiinţei şi tehnologiei asupra sa şi asupra lumii în care trăieşte. Ca să facă, ce? În cea mai mare parte, doar pentru ca să îşi satisfacă nevoile cultivate de celelalte şapte păcate de moarte: mîndria, lăcomia, plăcerea, invidia, nesaţietatea, mînia şi lenea. Unde era biserica creştină, atunci cînd s-a semnat acest pact şi ce a făcut de atunci pentru a-l abroga? NIMIC! Nu întîmplător, tema sufletului este centrală în lumea culturii laice (!!!) care dă piept cu modernitatea şi cu primele sale consecinţe în plan general uman şi nu în sînul bisericii. Ceea ce ar fi avut de făcut instituţia credinţei nu era să se pună de-a curmezişul ştiinţei şi tehnologiei, aşa cum a încercat, ridicol, o bucată de vreme, ci să apere sufletul omului, să-l înveţe şi să-l povăţuiască pe om să şi-l păzească, să apere şi să promoveze cultura, ipostazierea socială a valorilor umane care se adresează sufletului şi lumii sale spirituale. Sarăcirea spirituală a omului modern este proporţională cu creşterea avalanşei de informaţie şi capacitate ştiinţific-tehnologică. Rezultatul? Biserica creştină, însăşi, este astăzi la fel de săracă spiritual ca şi oamenii care îi trec pragul, infinit mai săracă, decît în vremea Sfîntului Benedict!

Singura speranţă în această lume nu este şi nu poate fi imposibila refacere a comunităţilor, ci înlocuirea lor prin ceea ce reprezintă, astăzi, embrioanele de reţele sociale. Nu de socializare! Cît despre inclusivitate, dezvoltare sau pace, teme prezente de asemenea în discursul Papei Francis, prefer să spun că nu pot fi asumate ca valori specifice doar creştinătăţii, decît să fac bilanţul dezastruos al deficitului pe care biserica creştinătăţii europene, în general, îl are la aceste capitole, cel puţin în ultimele trei secole.

Cu atîtea găuri în caşcavalul unui discurs care ar fi trebuit să fie istoric, te întrebi de ce s-a mai ostenit Înaltul Suveran Pontif? Teamă îmi este că îl paşte din aproape, ca pe mai toţi ceilalţi înalţi stătători ai bisericilor creştine şi înalţi ierarhi, cel de-al optulea păcat de moarte: setea de publicitate!