Alegeri fără opţiuni

Hotărît lucru, "invenţiile" şi curiozităţile politice ale societăţilor post-moderne sunt din ce în ce mai surprinzătoare. După "Democraţia fără libertăţi", mă rog, cu libertăţi din ce în ce mai multe pentru stat şi instituţiile sale opresive, dar din ce în ce mai puţine pentru cetăţeni, iată, avem la orizont şi "Alegerile fără opţiuni".

În sistemele democraţiilor moderne, alegerile, ţinute în condiţiile libertăţilor politice fundamentale, fie la sorocul mandatului, fie înainte de împlinirea lui, asigură simultan mai multe funcţii. Permit recompensarea sau amendarea forţelor politice aflate la guvernare şi, în acest sens, întărirea mandatului sau retragerea lui, pe baza politicilor promovate şi a consecinţelor lor sociale. Permit circulaţia elitelor între funcţii reprezentative ale guvernării, între acestea şi funcţii în sistemul de partid sau între ele şi funcţii sociale, altele decît cele politice. Permit exprimarea electorală a schimbărilor intervenite, la nivelul populaţiei, în susţinerea sau amendarea diferitelor programe şi forţe politice. Permit reacţii electorale faţă de evenimente semnificative intervenite, de la ultimele alegeri, în planul intern sau internaţional, care afectează spaţiul politic respectiv.

Permit testarea şi trierea personalităţilor care ating nivelul participării în punctele cheie de guvernare - executiv şi legislativ. În afara condiţiilor de libertate garatată, pentru a realiza funcţiile lor esenţiale, alegerile trebuie să mai îndeplinească o singură condiţie: să ofere alegătorilor opţiuni viabile între care aceştia să îşi poată exprima nu doar o simpla preferinţă, ci susţinerea tare, să îşi găsească validarea identităţii lor ideologice, să poată exersa susţinerea politică, cu implicare participativă.

Deşi cu agende şi în condiţii politice interne foarte diferite, recentele alegeri parlamentare din Marea Britanie şi Franţa, ba chiar şi recentele alegerile parţiale şi locale din România, scot în evidenţă un ciudat proces de pierdere a sensului şi substanţei alegerilor. Motivul? Deşi chemaţi la urne, alegătorilor nu li se mai oferă opţiuni clare, solide şi nici o motivaţie tare pentru care ar trebui să aleagă între ofertele de pe teren.

Ce fel de opţiune le-a oferit Doamna May alegătorilor, chemîndu-i intempestiv şi peste rînd la urne? Să aleagă între soft şi hard brexit? Nici măcar atît! Le-a impus, aproape i-a somat, să aleagă varianta politică promovată de Doamna de Tinichea, adică aşa zisa negociere de pe poziţii de forţă cu UE, cu asumarea rezultatului probabil al unor condiţii dure de ieşire pentru Marea Britanie! Ce fel de alegere este aceasta? Unu: nu este o alegere, ci un dictat. Doi, este greu, dacă nu imposibil, de acceptat pentru electorat, pentru cei care vor plăti consecinţele, la nivelul condiţiei lor sociale în următorii două zeci de ani; cel puţin! Confruntat cu această non-opţiune, electoratul britanic a exersat atît de familiarul, pentru noi, vot de penalizare şi, în loc să-i dea Doamnei May majoritatea zdrobitoare promisă de sondajele de opinie preelectorale, i-a legat o mînă la spate, o ghiulea de picioare şi una de gît, după care a trimis-o la Bruxelles să negocieze tratatul de ieşire din UE, unde o aşteaptă un sac de măciuci, pentru că nimic nu este mai plăcut în lumea politicii decît să loveşti în semeţul de ieri, astăzi căzut.

În timp ce non-opţiunile electorale, în Marea Britanie, au avut o culoare gri-cenuşiu spre negru, în Franţa ele arată aproape desăvîrşit rozuliu. Aici, totul se consumă sub stindardul euforiei! Un partid inexistent acum cîteva luni pe scena politică a Franţei trimite la Elysee un Preşedinte şi după doar cîteva săptămîni îşi proiectează o majoritate parlamentară zdrobitoare, de care rar s-au bucurat chiar şi cele mai solide partide ale celei de a V-a Republici. Cum este posibil? La ce reacţionează electoratul francez? Normal ar fi să spunem, la oferta lui Macron şi a formaţiunii sale "Republica în marş". Cu puţine excepţii, nici comentatorii politici locali, nici cei din afara spaţiului francez nu cred în această variantă. Oferta este mai degrabă vag-generaloidă, greu, dacă nu imposibil de diferenţiat faţă de altele, atît la stînga, cît şi la dreapta, nu conţine nici un ingredient special, cu forţa necesară pentru a muta mase de alegători atît de importante de la cursul lor "natural" spre o opţiune nouă, cu prea puţin relief şi credibilitate. Şi, totuşi, asta s-a întîmplat! Atunci? Ipoteza mea este că electoratul francez care a ales să se exprime, abia jumătate din totalul alegătorilor (!!!), a reacţionat la lipsa de opţiune a formaţiunilor clasice de pe scena franceză. Socialiştii nu le-au oferit nimic după dezastrul celei mai goale de conţinut preşedinţii din istoria Republicii, iar "dreapta" le-a oferit acelaşi sos sarkozian înnăcrit, nici măcar reîncălzit, doar că fără Sarkozy, opţiune care a adus economia şi societatea franceză în postura "înţepenit fără viitor". Exact ca şi în cazul britanic, votul a fost unul de penalitate, doar că, în Franţa, prin apariţia "miraculoasă" a lui Macron, preferinţele s-au putut putut aşeza (polariza) pe noul reper politic, marcat nu atît de cine ştie ce program electoral, cît de simpla dar clara promisiune că inerţia va fi ruptă, iar "marşul Republicii" reluat.

În sfîrşit, România se află de ceva vreme în avanpostul spaţiilor politice în care alegerile se caracterizează, înainte de şi mai mult decît orice, prin lipsa de opţiune. Acesta este mesajul celor mai bine de trei sferturi din alegători care nu s-au ostenit mai zilele trecute pînă la secţia de votare ca să aleagă un primar. N-au avut nici ce şi nici de ce să exerseze o alegere. În aceste condiţii, schimbările de fanion între PSD şi PNL în diverse oraşe, diferitele scoruri electorale în creştere, ale aşa ziselor partide alternativă, ori predominenţa generală a PSD-ului nu au nici o relevanţă politică. Sunt şi rămîn simple întîmplări ale aritmeticii electorale. Golirea de conţinut opţional a alegerilor din România, ca şi de prin alte meleaguri post-moderne, are consecinţe masive asupra spaţiului politic şi articulării sale. Tentaţia de manipulare creşte o dată cu şansele de "cîştig" prin formule ad hoc de "inginerie electorală", sacrificînd aproape orice criteriu clasic de coerenţă şi identitate politică. Orientarea spre candidaţi tot mai puţin "marcaţi politic", dar cu potenţial de colectare a voturilor, cu lipici la public, se va accentua, ducînd, încet dar sigur, la "manelizarea" politicii, fenomen deja semnificativ în România. Ca şi în cazul Brexit, al alegerii Trump în America sau Macron în Franţa, nu politica propusă, nu atît profilul candidatului, ci capacitatea manipulatorie a echipei tehnice şi accesul la resursele necesare, în primul rînd financiare, va asigura "victoria electorală". Trezirea la realitate şi eventuala adecvare a guvernării la necesităţile realităţii vin (dacă mai vin!) abia după obţinerea votului şi a investiturii la guvernare, de unde şi prelungita confuzie între politicii şi măsuri promovate în cea mai mare parte a mandatului; cazul Administraţiei Trump este unul şcoală şi seamănă leit cu parcursul "administraţiei" Iohannis, de la Bucureşti. Per ansamblu, eficienţa şi coerenţa guvernării suferă grav, iar şansele realizării unor programe de anvergură, ca resuse mobilizate şi orizont de realizare sunt tot mai reduse. Improvizaţia se impune în faţa "planificării", alegerea de moment în faţa "alegerii raţionale" etc.

Alegerile fără opţiuni transformă politica şi democraţia într-un joc în sine, deconectat de agenda publică şi, mai larg, de agenda socială. Oricît ar părea de neaşteptat, democraţiile modernităţii sunt ameninţate nu din afară, ci din interior, iar factorii decisivi ai căderii sau salvării se află în miezul instituţiilor clasice ale politicii, nu dincolo de ele.