Amărît sunt Doamne, amărît...!

Este ultima strigare pe piaţa manelelor-de-şlagăr! Se cîntă pe cinci glasuri, trei voci şi acompaniament de ţîrcovnici cu zăngănit de tingiri şi bubuituri de timpane, fix în inima citadelei noastre democratice. La Parlament! Cu reverberaţiile mediatice de rigoare, desigur! Ei, ei sunt amărîţii neamului. Ei, "Aleşii" poporului! Ei, cei care asudă zi şi noapte fără să pregete şi fără să aibă ce pune mîine de mîncare pe masa garniturii Bidermeier din sufrageria vilei de vară, (aia mică cu doar 15 camere, nu ailaltă, de la Monaco... nu Domne, las-o p'aia din Brazilia, ce, nu ţi-e bine!). Ei, care doar la binele nostru, al celor care i-am ales să ne reprezinte, se gîndesc, în fiece minută a existenţei lor exemplar-jertfelnice. Ei, cei care se dau de ceasul morţii (nu contează ce ceas, Rolex să fie!) şi cînd nu au de ce, doar doar ne-or scoate şi pe noi odată la liman; pe noi, adică, cei ce i-am ales să ne fie reprezentanţi, să ne facă legi, să ne aducă sub lumina civilizaţiei şi să ne dea odată şi odată "Marele Brînci", ca să ajungem şi noi, în sfîrşit, în rînd cu lumea, de partea bună a istoriei. Ei, taţii şi mamele democraţiei noastre abia înmugurite, au ajuns să nu-şi mai poată cumpăra într-un an, din salariu, un Armani, două, două-trei duzini de cămăşi de la Hugo Boss, trei-patru perechi de ciubote de la Dolce şi Gabbana, ori Louis Vuitton, mă rog, o semi-duzină de genţi şi cîteva accesorii, că doar n-o să te prezinţi gol-goală puşcă, în Camera Poporului. Asta, ca să vorbim aşa... de "minimul" necesar de îmbrăcăminte. Da, ce, el, reprezentantul poporului, nu e om, nu trebuie să mănînce, să-şi mai schimbe Jaguarul, Bentleyul sau Maybachul din cînd în cînd, ori nevasta-bărbatul, amanta-amantul, vecinul-vecina... mă rog, fiecare după nevoi şi trebuinţe? Păi, toate astea, de unde nenicule, dintr-un salariu de nici 1000 de euro pe lună?! Hai, să fim serioşi! "Nu se mai merită"! Păi ce, am venit aici să scoatem bani din buzunar? Cine, tot noi?! Păi, ştii mata cît a costat să ajungă oarecine votatul neamului?!!! Plus ce-a trebuit să dea la partid, plus şpaga la judeţ, plus... la băieţii care ţine de şase, că şi gura lor trebuie să mănînce... etc.! Iar, mai la urma urmei, nu zice vorba românească bine: "Obrazul subţire, cu cheltuială se ţine". Păi, cheltuialăăăă... vericule, dar nu a mea, ci a "poporului", că pentru el ne stoarcem noi snaga..!!!

Ei, aici vine, mă-nţelegi, momentul să lăsăm şaga de o parte şi să ne întrebăm cum şi de ce stau lucrurile aşa cum stau. Pentru că, dincolo de fudulia proastă a unora dintre aleşii neamului, există o problemă de principiu. Iar, ea nu ţine de cît salariu ia în mînă deputatul ori senatorul nostru în comparaţie cu altul, să zicem din Franţa, Marea Britanie sau Germania. Raportate la veniturile medii lunare, salariile parlamentarilor din marile ţări ale Euruopei sunt destul de consistente, undeva între 7 şi 9 mii de euro lunar, plus alte cheltuieli care aproape dublează venitul, iar raportul cu venitul/salariul mediu este de circa 4-6 la 1. Problema de principiu este dacă şi de ce acceptăm ca "reprezentantul poporului" să trăiască, binişor peste medie, pe spinarea poporului! În treacăt fie spus, moda aceasta este relativ nouă, în democraţiile occidentale. În Marea Britanie, abia la 1911 membrii Camerei Comunelor au început să primească, în mod regulat, o stipendie anuală de 400 de lire sterline. La valoarea actualizată, aceasta acoperă cam jumătate din veniturile pe care le primesc astăzi aceiaşi reprezentaţi ai poporului britanic, de la instituţia parlamentară ai cărei membri aleşi sunt. Nu doar în regatul britanic, ci mai peste tot, în republicile democraţiilor occidentale, tendinţa a fost aceeaşi, de a creşte "bunăstarea salarială" de care se bucură aleşii poporului, pe banii poporului, în raport cu restul poporului! Cum ar fi putut şi cum ar putea să facă România vreo excepţie de la nişte atît de solide tradiţii democratice europene?!

Cum? Iaca, cum! Uite, aşa, de mîine, brusc, ca-ntru-un vechi proverb etrusc! Desigur, asta dacă ne-am hotărî să deschidem ochii şi să vedem realitatea socială a României şi nu prostiile pe care le fac unii şi alţii în jurul nostru, ori pe la noi, "încă din vechime". Ideea că alesul poporului (membru al Parlamentului) trebuie să poată trăi, ba încă mult peste media socială, pe seama unui salariu primit de la stat, este eronată, nu doar din punct de vedere etic, ci şi economic. Funcţia socială a "alesului poporului" este definită de serviciul pe care el îl face, benevol, nu l-a obligat nimeni să candideze şi să exerseze mandatul!, în serviciul societăţii. Nu face acest serviciu ca parte a unui contract social în virtutea căruia el îşi vinde serviciile, poporului, deci trebuie să primească ceva în schimbul lor, de la popor, prin intermediul statului!!! NU! Nu aceasta este relaţia, căci dacă ar fi aşa, aş vrea şi eu să văd cîţi oameni cu mintea întreagă ar cumpăra serviciile atîtor nărozi şi neisprăviţi care umplu fotoliile parlamentare astăzi, cum le-au umplut şi ieri şi de cînd e România, Românie! În consecinţă, nu sunt îndreptăţiţi să primească nimic!!

Poziţia de compromis ar fi: să primească totuşi ceva, dar niciodată şi în nici un caz mai mult decît venitul mediu al cetăţeanului României, din anul anterior. Cui nu-i place, să stea acasă! Deputăţia nu e cu ordin de chemare, ca la armată!!! Ori... te pomeneşti că... este?!!!