Anul 2012, anul democratizării?

Opinia Cititorului ( 6 )

1. 1.  fără titlu
   (mesaj trimis de anonim în data de 09.01.2012, 13:26)

   Nota 10 pentru domnul Pirvulescu.

   O privire lucida pe un cer sumbru!. 

   2.  solutii pentru politicieni si experti
   (mesaj trimis de Salomeea în data de 10.01.2012, 08:22)

   1.Pieţele financiare, monetare şi de materii prime: motorul speculaţiilor şi principalul factor al crizei

   Pe langă produsele subprime, CDO şi CDS, care ar trebui interzise pentru a se face economii şi pentru salvgradarea sănătăţii publice, ar trebui interzise şi pieţele la termen, care constituie adevăratul motor al peculaţiilor, principalul factor al crizei. 

   Pieţele au fost deturnate de la funcţia lor de acoperire a riscurilor, s-a ajuns la o piaţă dedicată aproape exclusive speculaţiilor. Băncile au fost lipsite de vocaţia lor de a finanţa economia, trecându-se la activitatea de finanţare a ???. 

   Pe pieţe se poate cumpăra fără a se cumpăra realmente, se poate vinde fără a poseda ceea ce vinzi, se revinde fără a se fi cumpărat şi recumpăra fără a fi vândut. Şi în toată perioada care precede încheierea contractelor pe care operatorii fac ce pot ca s-o evite, nu se vinde şi nu se cumpără decât vânt! 

   O marjă de acoperire de 5% dintr-o valoare nominal de 100% înseamnă un pariu cu bani pe care nu-I ai în proporţie de 95%! Un rezultat de 10% din 100% înseamnă de fapt un randament de + sau – 200% în raport cu un capital investit de 5. 

   Un efect de ridicare de la 1la 40! Efectul depinde de procentul de acoperire, în realitate mai apropiat de yero decât de 5 şi de rezultatul operaţiunii: cu un câştig fixat la 10%, ca să simplificăm, efectul este de 1 la 62 pentru 4%, de 1 la 112 pentru 3%, de la 1 la 250 pentru 2%, de la 1 la 1000 pentru 1% si pentru 0% e de la 1 la infinit, pur şi simplu! 

   Accesul e facil cu acest depozit de garanţie derizoriu, câştigurile sunt facile graţie acestui effect de levier, câştigurile sunt rapide pentru că se pot obţine în câteva zile sau câteva ore, deci e vorba de vânzare pe credit prin excelenţă, asta îi atrage atât de mult pe speculanţi şi este ceea ce face din aceste pieţe „cel mai mare casino din lume”. 

   Sume astronomice care se soldează cu profituri astronomice pentru bancheri şi bonusuri mirifice pentru traderi ne fac să urlăm de indignare şi ne incită să reclamăm, pe bună dreptate, controlul asupra salarizărilor şi impozitarea tranzacţiilor financiare. 

   E vorba şi despre poziţii care pot duce la pierderi catastrofale, ca în cazul Leeson de la banca Baring, acum câţiva ani, şi Kerviel de la Générale, mai recent, un trader ruinat, îndatorat şi aflat azi în închisoare sau alte instituţii care n-au scăpat de faliment nici fiind recapitalizate de stat! 

   Cine doreşte să lupte împotriva speculaţiilor (printr care şi cele cu datoriile suverane), nu poate ignora amploarea şi gravitatea acestui fenomen care ilustrează paradoxul „acoperirii poziţiilor” de către „piaţa de acoprire”, devenită „piaţa de mare risc”, căreia trebuie să i se „asigure acoperire”?! 

   Soluţia constă în „a ucide” aceste pieţe care „ucid”: luaţi-le această jucărie periculoasă şi veţi tăia aripile prădătorilor despre care vorbiţi. Suprimaţi acest drog puternic şi veţi avea mai puţini speculanţi, mai puţine speculaţii şi victime pe pieţele financiare. 

   E vorba despre demantelarea (????) unui sector al industriei financiare care de ani întregi se construieşte în jurul acestui monstru financiar în care s-a transformat Euronext. 

   Să se utilizeze mai multe pieţe de opţiuni, care au aceieaşi avantaje dar nu şi aceleaşi agenţii financiare pentru a se calcula riscurile şi a se gira portofoliile. Să se mizeze pe inteligenţă, nu pe noroc. 

   La fel, produsele derivate unde domneşte „inteligenţa artificială” a acestor module financiare complicate şi indigeste, care nu-i hrănesc decât pe cei ce le fabrică şi le consumă, care se dovedesc a fi o insultă la adresa „inteligenţei reale” a investitorilor şi a oamenilor simpli. 

   Între timp, să se adopte ideea dumneavoastră care este apropiată de Legea Glass+Steagall, azi susţinută de Paul Volcker, fost preşedinte al FED (Rezerva Federală a SUA) şi actual consilier economic al lui Barack Obama: o separare strictă între băancile de afaceri şi băncile de depozite.  

   Pe de o parte, pentru a continua să joace jocuri financiare riscante dacă vor, băncile de afaceri ar trebui să nu aibă voie să colecteze economiile publicului, sub orice formă. Ele n-ar putea face speculaţii decât pe riscul lor. Să nu se mai pună problema să fie ajutate de stat în caz de nevoie.  

   Pe de altă parte, pentru a putea face apel la economiile publicului, băncile de depozit ar avea interdicţie pentru orice formă de speculaţii. N-ar mai exista produse toxice, nici pieţe cu riscuri. N-ar mai fi conflicte de interese între conturile clienţilor şi conturile băncii. Dar, mai presus de toate, ne-am întoarce la finanţarea economiei reale. 

   2.Crearea de masă monetară de către bănci: cea mai mare înşelătorie economică din toate vremurile 

   Dincolo de comisioanele bancare care trebuie controlate şi vorocitatea bancherilor, este şi puterea de a crea masă monetară a băncilor, cea mai mare înşelătorie economică din toate timpurile, care ar trebui abolită. 

   Se ştie că băncile creează monedă acordând credite: sistemul rezervelor fracţionare definit de Bâle Ie permite băncilor să acorde un credit (Pn) la un procentaj din depozit (p%), respectând cota de rezervă în vigoare (r%), astfel că p% = 100% - r%. 

   O rată a rezervei de 10%, de exemplu, se traduce cu un multiplicator bancar de 10, adică se creează de 10 ori suma creditului iniţial. 5% înseamnă a crea monedă în cantitate infinită! Prin formula simplă p1(1-p%) a sumei unei progresii geometrice de p% care constituie creditele succesive, se demonstreaza că un depozit iniţial p1 de 10,000 euro genereaza un total de 100,000 de împrumuturi acordate, din care 10,000 garantate şi 90,000 non-garantate de „rezerve”, deci create pur şi simplu. 

   Se ştie că băncile creează monedă din nimic! Pur şi simplu creaţie monetară, căci creditul înscris în contul clientului băncii nu e însoţit nicăieri de un debit în contul băncii, ca atunci când împrumutăm bani unui amic, contul nostru din bancă este debitat automat. În cazul unui credit bancar nu are loc, deci, un transfer de fonduri. 

   Ca în cazul bancherilor zarafi de odinioară, contrapartida contabilă a acestui credit bancar nu este o lipsă temporară din activele băancii, ci o promisiune de rambursare, o datorie viitoare, doar înscrisă la pasive pentru a se acoperi o creanţă la activele bilanţului băancii. 

   Joc de înscrisuri, ping-ping contabil pentru a se crea monedă „din pix” sau cu un „clic de computer”, banca centrală nu mai utilizează aceste metode pentru a-şi finanţa cheltuielile sau pentru a-şi rambursa împrumuturile, fiind interzise de altfel de la decretul Giscard-Pompidou din 1973. 

   Ceea ce se ştie mai puţin – sau se pretinde că nu se ştie – este că băncile percep pentru aceste credite acordate din nimic, dobânzi exorbitante şi ilegitime, venituri cu creştere exponenţială, aşa cum arată formula dobânzilor compuse C = C(1+i)n. 

   Dacă băncile împrumută fondurile pe care le posedă, cu dobânzi, asta e bine; că reîmprumută depozitele pe care le au sau capitalurile lor, cu dobândă mai mare, e normal. Dar să împrumute bani pe care nu-i au şi să perceapă dobânzi pentru ei, asta nu mai merge. Posibilitatea de a face bani pentru bani care nu există, Îmbogăţire fără cauză – şi ne mai mirăm că, secol după secol, puterile banului se coagulează şi cumpără mass media, dirijează guvernele şi aservesc şi domină lumea?! 

   Cu ce drept persoane private, căci bancherii sunt persoane private, ca şi mare parte dintre acţionarii lor, pot face legal ceea ce alte persoane private, ca dumneavoastră şi ca mine, nu pot face fără a fi arestate şi condamnate ca falsificatori de bani şi fără a merge drept la închisoare? 

   „În esenţă, creaţia monetară ex-nihilo pe care o practică băncile seamănă cu fabricarea de monedă de către falsificatorii de bani, pe bună dreptate reprimată de lege... Diferenţa este că aceia care profită nu sunt aceiaşi” Maurice Allais, premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice 1988. 

   Un economist eminent, căci este pus alături de mari nume ale ştiinţelor economice, printre care Milton Friedman, Irving Fischer şi, mai recent, Joseph Stilglitz, care s-au ridicat împotriva acestei uriaşe escrocherii, scandalul financiar cel mai puţin cunoscut, dar cu potenţialul exploziv cel mai mare din întreaga istorie.  

   Cine vrea să repună „puterea politică deasupra puterii financiare” nu poate ignora această inegalitate economică şi această injustiţie socială ilustrată prin acest sofism financiar al băncilor private care profită de dobânzile astfel cumulate pentru credite acordate din bani care n-au existat niciodată. 

   Cine vrea să pună „puterea financiară în serviciul puterii economice” nu poate ascunde această problemă bancară, fără soluţionarea căreia nu se poate vorbi nici de refondarea capitalismului financiar, nici de un nou model de dezvoltare a societăţii. 

   3.Soluţia concretă: un nou sistem bancar cu doi poli şi suveranitatea monetară BCE 

   Un „sistem bancar cu doi poli” apare ca fiind cadrul ideal pentru soluţia problemei creaţiei monetare, dacă se retrage puterea băncilor. 

   Pe de o parte, ar fi polul „băncilor de afaceri private” – BAP, care ar continua să speculeze, dar pe riscul lor, şi să dea credite, dar numai din fondurile proprii sau cu 100% acoperire în depozite. Ele nu ar mai participa la creaţia monetară şi dacă nu mai finanţează economia, nu-i nicio problemă. 

   Pe de altă parte, ar fi polul „băncilor de depozit publice” – BDP - care ar gira economiile publicului, fără a putea specula. Ele ar păstra încadrarea creditelor şi puterea de a crea monedă, dar în cadrul statului. Ele au nobila sarcină de a finanţa economia, după modelul băncii naţionale de investiţii – BNI. 

   Pe lângă acestea, ar exista o „bancă centrală” care şi-ar regăsi suveranitatea monetară, recuperându-şi dreptul suveran şi sacru de a bate monedă, condiţie necesară şi „centrală” pentru a se conduce eficient politica monetară cvintriplă, financiară, economică, socială şi ecologică a ţării. 

   Observaţia 1: Monedă nu înseamnă doar monede şi bancnote. E vorba de masa monetară în forma sa scriptică şi electronică M1, M2, M3 si poate și M4, care constituie peste 90% din cantitatea globală de mijloace de plată și de rezerve în principalele țări. 

   Observația 2: Când vorbesc despre stat, nu vorbesc doar de țară ci de CE, la nivelul căreia este bine să se transpună tot raționamentul de mai sus și cel care urmează. Dacă construcția europeană nu e întotdeauna “un fluviu liniștit”, ea este, de acum, așa cum se spune, “un râu fără întoarcere”. 

   Obseva5 9;ia 3: Când vorbesc de ”bancă centrală”, mă refer la BCE, băncile centrale naționale fiind doar o agenție națională fără prea mari prerogative. Dacă fără monedă nu există o comunitate suverană fără o comunitate suverană. Aceasta e posibil fără ieșirea din euro, sunt suficiente câteva modificări ale Tratatelor europene (Decretul 1973 Giscard – Pompidou, Articolul 104 din Manstricht, Articolul 123 din Lisabona) pentru a păstra intactă speranța de viitor și independența pentru ”Statele Europei Unite”. 

   BCE nu trebuie să asigure doar stabilitatea prețurilor pentru țările din zonă, ar trebui să aibă un cuvânt de spus în toată economia țărilor din Comunitate, nu doar asigurând capacitatea sa de a acorda împrumuturi ci și, mai ales, dotându-se cu o putere reală de creație monetară.  

   De ce moneda creată de o bancă centrală ar fi mai puțin bună sau mai puțin sănătoasă decât moneda creată de o bancă privatâ?! Dacă se acceptă împrumuturi făcute ”din nimic” de către băncile private, de ce nu s-ar accepta și împrumuturi făcute ”din nimic” de o bancă centrală?! 

   Dacă se acceptă împrumuturi care nu sunt garantate prin rezerve bancare, de ce nu s-ar accepta împrumuturi garantate prin rezervele Trezoreriei și bogățiile națiunii, prin PIB-ul său? Garanția băncilor ”prea mari ca să cadă” ar valora mai mult decât cea a celui care le garantează, statul, care, prin definiție, nu poate da faliment?! 

   Și dacă se acceptă că băncile creează monedă pentru a finanța economia, de ce nu s-ar accepta ca statul, prin polul său bancar public, să poată crea monedă pentru a finanța economia, inclusiv cheltuielile sale de funcționare, care seversc economia direct sau indirect?! 

   Nimeni nu poate fabrica monedă, doar statul. Dacă creează el însuși moneda de care are nevoie, își va mări mai puțin datoria, despre care se știe că e colosală. La limită, ar putea-o șterge parțial pe motiv de ”datorii fictive”, provenite din împrumuturi de ”bani fictivi”! 

   De ce guvernele noastre ar prefera să împrumute bani băncilor private, cu dobândă, când, prin banca lor centrală, ar putea c rea toți banii de care au nevoie, fără dobânzi și mult mai ieftin? 

   Statul ar avea motiv, în fine, să evite să plătească dobânzi: împrumutându-se pe sine și fără dobânzi, și-ar diminua de ficitul de care se plânge pe bună dreptate că este abisal, fie și numai prin reducerea automată a serviciului datoriei. La limită, s-ar putea ordona un moratoriu pentru dobânzi, căci e vorba de ”false dobânzi” percepute pentru ”false împrumuturi”! 

   Cine dorește să susțină Euro, să întărească BCE și să aducă CE către Statele Unite ale Europei nu poate ignora acest paradox al finanțelor internaționale, unde ”statele se îndatorează față de băncile private pentru a împrumuta băncile private, care odată recapitalizate, reîmprumută banii statelor”! (Cazul Greciei)

   1. 2.1.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
      (mesaj trimis de anonim în data de 10.01.2012, 12:51)

      Ceva adevarat in postare: bancile au trecut de la functia lor de creditare, la speculare. Cu consecintele de rigoare..... 

      2.2.  Nu se poate ! (răspuns la opinia nr. 2)
      (mesaj trimis de emil în data de 10.01.2012, 14:55)

      Rezolvare (i) ratinala si de bun simt ! Eroarea capitala este atunci cind se vorbeste de "state" omitindu-se faptul ca aceste entitati reprezinta ceva fals (fictiv) ccea ce reprezinta statele fiind oameni !! Nu numai in spatiul carpato-dunareano-pontic unde statul este reprezentat de o uriasa banda de idioti nativ , clica securisto-comunista , ci aproape oriunde in lume oamenii pot fi cumparati de catre finante ! Cu bani fictivi acesti isi pastreaza locul in societate si privilegiile !

      Numai acolo unde puterea este cu adevarat in miinile popoarelor se poate rezolva problema ! Cind spun "puterea in mina poporului" nu inseamna neaparat orinduire socialista de ex. astfel de state sunt Finlanda , Suedia , Danemarka , Ungaria , Islanda , etc. In rrominica nu a fost niciodata o orinduire socialista din simplul motiv ca materialul uman pe care consilierii sovietici l-au pregatit si ajutat sa puna mina pe putere neam de neamul lui , din mosi-stramosi nu stia decit sa leneveasca , fure , tilhareasca , escrocheze , curvasareasca , ccea ce face si in prezent. Astfel de scirne ale umanitatii sunt cel mai usor de cumparat . 

   3.  Nici tehnocratii nu sunt buni ?!
   (mesaj trimis de stefan în data de 10.01.2012, 08:27)

   Si ce propune articolul ?

   Face niste comentarii arhi-cunoscute, despre probleme arhi-cunoscute, ca sa ne spuna ca oameni proveniti din sistemul tehnocratic nu sunt buni. 

   Politicenii nu sunt buni, tehnocratii nu sunt buni. 

   Se amesteca regiuni diferite, cu cauze si probleme diferite, pentru ca in final autorul sa revina de fapt la atitudinea sa anti UE, anti politica cooperativa, sistematic repetata de dinsul, oare din ce motive ? 

   Intradevar protestele din Africa si Rusia au cauze democratice, cele din USA si Anglia tin de alte cauze, dar practic ce proteste au fost in Europa considerind gravitatea crizei ? 

   Mai nimic, pentru cat e continentul de mare, solutia tehnocratilor a fos acceptata si poate chiar ceruta de populatiein general, inclusiv in Grecia, Italia. 

   Daca populatia era intradevar nemultumita si se considera atinsa in baza democratica in mod evident manifesta . 

   Populatia europeeana a inteles cauzele crizei si actioneaza constient pentu rezolvarea lor durabila. 

   Argumentele autorului referitor democratia in Europa nu au o baza decat poate referitor Ungaria.

   Sa vorbeasca de Ungaria, nu sa critice permanent UE. 

   1. 3.1.  solutie propusa doamnei Royale- profesor anonim (răspuns la opinia nr. 3)
      (mesaj trimis de Salomeea în data de 10.01.2012, 13:04)

      1.Pieţele financiare, monetare şi de materii prime: motorul speculaţiilor şi principalul factor al crizei

      Pe langă produsele subprime, CDO şi CDS, care ar trebui interzise pentru a se face economii şi pentru salvgradarea sănătăţii publice, ar trebui interzise şi pieţele la termen, care constituie adevăratul motor al speculaţiilor, principalul factor al crizei. 

      Pieţele au fost deturnate de la funcţia lor de acoperire a riscurilor, s-a ajuns la o piaţă dedicată aproape exclusiv speculaţiilor. Băncile au fost lipsite de vocaţia lor de a finanţa economia, trecându-se la activitatea de finanţare a finanţei. 

      Pe pieţe se poate cumpăra fără a se cumpăra realmente, se poate vinde fără a poseda ceea ce vinzi, se revinde fără a se fi cumpărat şi recumpăra fără a fi vândut. Şi în toată perioada care precede încheierea contractelor pe care operatorii fac ce pot ca s-o evite, nu se vinde şi nu se cumpără decât vânt! 

      O marjă de acoperire de 5% dintr-o valoare nominal de 100% înseamnă un pariu cu bani pe care nu-I ai în proporţie de 95%! Un rezultat de 10% din 100% înseamnă de fapt un randament de + sau – 200% în raport cu un capital investit de 5. 

      Un efect de ridicare de la 1 la 40! Efectul depinde de procentul de acoperire, în realitate mai apropiat de zero decât de 5 şi de rezultatul operaţiunii: cu un câştig fixat la 10%, ca să simplificăm, efectul este de 1 la 62 pentru 4%, de 1 la 112 pentru 3%, de la 1 la 250 pentru 2%, de la 1 la 1000 pentru 1% şi pentru 0% e de la 1 la infinit, pur şi simplu! 

      Accesul e facil cu acest depozit de garanţie derizoriu, câştigurile sunt facile graţie acestui efect de levier, câştigurile sunt rapide pentru că se pot obţine în câteva zile sau câteva ore, deci e vorba de vânzare pe credit prin excelenţă, asta îi atrage atât de mult pe speculanţi şi este ceea ce face din aceste pieţe „cel mai mare casino din lume”. 

      Sume astronomice care se soldează cu profituri astronomice pentru bancheri şi bonusuri mirifice pentru traderi ne fac să urlăm de indignare şi ne incită să reclamăm, pe bună dreptate, controlul asupra salarizărilor şi impozitarea tranzacţiilor financiare. 

      E vorba şi despre poziţii care pot duce la pierderi catastrofale, ca în cazul Leeson de la banca Baring, acum câţiva ani, şi Kerviel de la Générale, mai recent, un trader ruinat, îndatorat şi aflat azi în închisoare sau alte instituţii care n-au scăpat de faliment nici fiind recapitalizate de stat! 

      Cine doreşte să lupte împotriva speculaţiilor (printre care şi cele cu datoriile suverane), nu poate ignora amploarea şi gravitatea acestui fenomen care ilustrează paradoxul „acoperirii poziţiilor” de către „piaţa de acoprire”, devenită „piaţa de mare risc”, căreia trebuie să i se „asigure acoperire”?! 

      Soluţia constă în „a ucide” aceste pieţe care „ucid”: luaţi-le această jucărie periculoasă şi veţi tăia aripile prădătorilor despre care vorbiţi. Suprimaţi acest drog puternic şi veţi avea mai puţini speculanţi, mai puţine speculaţii şi victime pe pieţele financiare. 

      E vorba despre demantelarea unui sector al industriei financiare care de ani întregi se construieşte în jurul acestui monstru financiar în care s-a transformat Euronext. 

      Să se utilizeze mai multe pieţe de opţiuni, care au aceleaşi avantaje dar nu şi aceleaşi agenţii financiare pentru a se calcula riscurile şi a se gira portofoliile. Să se mizeze pe inteligenţă, nu pe noroc. 

      La fel, produsele derivate unde domneşte „inteligenţa artificială” a acestor module financiare complicate şi indigeste, care nu-i hrănesc decât pe cei ce le fabrică şi le consumă, care se dovedesc a fi o insultă la adresa „inteligenţei reale” a investitorilor şi a oamenilor simpli. 

      Între timp, să se adopte ideea dumneavoastră care este apropiată de Legea Glass+Steagall, azi susţinută de Paul Volcker, fost preşedinte al FED (Rezerva Federală a SUA) şi actual consilier economic al lui Barack Obama: o separare strictă între băancile de afaceri şi băncile de depozite.  

      Pe de o parte, pentru a continua să joace jocuri financiare riscante dacă vor, băncile de afaceri ar trebui să nu aibă voie să colecteze economiile publicului, sub orice formă. Ele n-ar putea face speculaţii decât pe riscul lor. Să nu se mai pună problema să fie ajutate de stat în caz de nevoie.  

      Pe de altă parte, pentru a putea face apel la economiile publicului, băncile de depozit ar avea interdicţie pentru orice formă de speculaţii. N-ar mai exista produse toxice, nici pieţe cu riscuri. N-ar mai fi conflicte de interese între conturile clienţilor şi conturile băncii. Dar, mai presus de toate, ne-am întoarce la finanţarea economiei reale. 

      2.Crearea de masă monetară de către bănci: cea mai mare înşelătorie economică din toate vremurile 

      Dincolo de comisioanele bancare care trebuie controlate şi verocitatea bancherilor, este şi puterea de a crea masă monetară a băncilor, cea mai mare înşelătorie economică din toate timpurile, care ar trebui abolită. 

      Se ştie că băncile creează monedă acordând credite: sistemul rezervelor fracţionare definit de Bâle Ie permite băncilor să acorde un credit (Pn) la un procentaj din depozit (p%), respectând cota de rezervă în vigoare (r%), astfel că p% = 100% - r%. 

      O rată a rezervei de 10%, de exemplu, se traduce cu un multiplicator bancar de 10, adică se creează de 10 ori suma creditului iniţial. o% înseamnă a crea monedă în cantitate infinită! Prin formula simplă p1(1-p%) a sumei unei progresii geometrice de p% care constituie creditele succesive, se demonstreaza că un depozit iniţial p1 de 10,000 euro genereaza un total de 100,000 de împrumuturi acordate, din care 10,000 garantate şi 90,000 non-garantate de „rezerve”, deci create pur şi simplu. 

      Se ştie că băncile creează monedă din nimic! Pur şi simplu creaţie monetară, căci creditul înscris în contul clientului băncii nu e însoţit nicăieri de un debit în contul băncii, ca atunci când împrumutăm bani unui amic, contul nostru din bancă este debitat automat. În cazul unui credit bancar nu are loc, deci, un transfer de fonduri. 

      Ca în cazul bancherilor zarafi de odinioară, contrapartida contabilă a acestui credit bancar nu este o lipsă temporară din activele băncii, ci o promisiune de rambursare, o datorie viitoare, doar înscrisă la pasive pentru a se acoperi o creanţă la activele bilanţului băncii. 

      Joc de înscrisuri, ping-ping contabil pentru a se crea monedă „din pix” sau cu un „clic de computer”, banca centrală nu mai utilizează aceste metode pentru a-şi finanţa cheltuielile sau pentru a-şi rambursa împrumuturile, fiind interzise de altfel de la decretul Giscard-Pompidou din 1973. 

      Ceea ce se ştie mai puţin – sau se pretinde că nu se ştie – este că băncile percep pentru aceste credite acordate din nimic, dobânzi exorbitante şi ilegitime, venituri cu creştere exponenţială, aşa cum arată formula dobânzilor compuse C = C(1+i)n. 

      Dacă băncile împrumută fondurile pe care le posedă, cu dobânzi, asta e bine; că reîmprumută depozitele pe care le au sau capitalurile lor, cu dobândă mai mare, e normal. Dar să împrumute bani pe care nu-i au şi să perceapă dobânzi pentru ei, asta nu mai merge. Posibilitatea de a face bani pentru bani care nu există, Îmbogăţire fără cauză – şi ne mai mirăm că, secol după secol, puterile banului se coagulează şi cumpără mass media, dirijează guvernele şi aservesc şi domină lumea?! 

      Cu ce drept persoane private, căci bancherii sunt persoane private, ca şi mare parte dintre acţionarii lor, pot face legal ceea ce alte persoane private, ca dumneavoastră şi ca mine, nu pot face fără a fi arestate şi condamnate ca falsificatori de bani şi fără a merge drept la închisoare? 

      „În esenţă, creaţia monetară ex-nihilo pe care o practică băncile seamănă cu fabricarea de monedă de către falsificatorii de bani, pe bună dreptate reprimată de lege... Diferenţa este că aceia care profită nu sunt aceiaşi” Maurice Allais, premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice 1988. 

      Un economist eminent, căci este pus alături de mari nume ale ştiinţelor economice, printre care Milton Friedman, Irving Fischer şi, mai recent, Joseph Stilglitz, care s-au ridicat împotriva acestei uriaşe escrocherii, scandalul financiar cel mai puţin cunoscut, dar cu potenţialul exploziv cel mai mare din întreaga istorie.  

      Cine vrea să repună „puterea politică deasupra puterii financiare” nu poate ignora această inegalitate economică şi această injustiţie socială ilustrată prin acest sofism financiar al băncilor private care profită de dobânzile astfel cumulate pentru credite acordate din bani care n-au existat niciodată. 

      Cine vrea să pună „puterea financiară în serviciul puterii economice” nu poate ascunde această problemă bancară, fără soluţionarea căreia nu se poate vorbi nici de refondarea capitalismului financiar, nici de un nou model de dezvoltare a societăţii. 

      3.Soluţia concretă: un nou sistem bancar cu doi poli şi suveranitatea monetară BCE 

      Un „sistem bancar cu doi poli” apare ca fiind cadrul ideal pentru soluţia problemei creaţiei monetare, dacă se retrage puterea băncilor. 

      Pe de o parte, ar fi polul „băncilor de afaceri private” – BAP, care ar continua să speculeze, dar pe riscul lor, şi să dea credite, dar numai din fondurile proprii sau cu 100% acoperire în depozite. Ele nu ar mai participa la creaţia monetară şi dacă nu mai finanţează economia, nu-i nicio problemă. 

      Pe de altă parte, ar fi polul „băncilor de depozit publice” – BDP - care ar gira economiile publicului, fără a putea specula. Ele ar păstra încadrarea creditelor şi puterea de a crea monedă, dar în cadrul statului. Ele au nobila sarcină de a finanţa economia, după modelul băncii naţionale de investiţii – BNI. 

      Pe lângă acestea, ar exista o „bancă centrală” care şi-ar regăsi suveranitatea monetară, recuperându-şi dreptul suveran şi sacru de a bate monedă, condiţie necesară şi „centrală” pentru a se conduce eficient politica monetară cvintriplă, financiară, economică, socială şi ecologică a ţării. 

      Observaţia 1: Monedă nu înseamnă doar monede şi bancnote. E vorba de masa monetară în forma sa scriptică şi electronică M1, M2, M3 si poate și M4, care constituie peste 90% din cantitatea globală de mijloace de plată și de rezerve în principalele țări. 

      Observația 2: Când vorbesc despre stat, nu vorbesc doar de țară ci de CE, la nivelul căreia este bine să se transpună tot raționamentul de mai sus și cel care urmează. Dacă construcția europeană nu e întotdeauna “un fluviu liniștit”, ea este, de acum, așa cum se spune, “un râu fără întoarcere”. 

      Obseva5 9;ia 3: Când vorbesc de ”bancă centrală”, mă refer la BCE, băncile centrale naționale fiind doar o agenție națională fără prea mari prerogative. Dacă fără monedă nu există o comunitate autonomă atunci nu există comunitate autonomă fără o comunitate suverană. Aceasta e posibil fără ieșirea din euro, sunt suficiente câteva modificări ale Tratatelor europene (Decretul 1973 Giscard – Pompidou, Articolul 104 din Manstricht, Articolul 123 din Lisabona) pentru a păstra intactă speranța de viitor și independența pentru ”Statele Europei Unite”. 

      BCE nu trebuie să asigure doar stabilitatea prețurilor pentru țările din zonă, ar trebui să aibă un cuvânt de spus în toată economia țărilor din Comunitate, nu doar asigurând capacitatea sa de a acorda împrumuturi ci și, mai ales, dotându-se cu o putere reală de creație monetară.  

      De ce moneda creată de o bancă centrală ar fi mai puțin bună sau mai puțin sănătoasă decât moneda creată de o bancă privatâ?! Dacă se acceptă împrumuturi făcute ”din nimic” de către băncile private, de ce nu s-ar accepta și împrumuturi făcute ”din nimic” de o bancă centrală?! 

      Dacă se acceptă împrumuturi care nu sunt garantate prin rezerve bancare, de ce nu s-ar accepta împrumuturi garantate prin rezervele Trezoreriei și bogățiile națiunii, prin PIB-ul său? Garanția băncilor ”prea mari ca să cadă” ar valora mai mult decât cea a celui care le garantează, statul, care, prin definiție, nu poate da faliment?! 

      Și dacă se acceptă că băncile creează monedă pentru a finanța economia, de ce nu s-ar accepta ca statul, prin polul său bancar public, să poată crea monedă pentru a finanța economia, inclusiv cheltuielile sale de funcționare, care seversc economia direct sau indirect?! 

      Nimeni nu poate fabrica monedă, doar statul. Dacă creează el însuși moneda de care are nevoie, își va mări mai puțin datoria, despre care se știe că e colosală. La limită, ar putea-o șterge parțial pe motiv de ”datorii fictive”, provenite din împrumuturi de ”bani fictivi”! 

      De ce guvernele noastre ar prefera să împrumute bani băncilor private, cu dobândă, când, prin banca lor centrală, ar putea crea toți banii de care au nevoie, fără dobânzi și mult mai ieftin? 

      Statul ar avea motiv, în fine, să evite să plătească dobânzi: împrumutându-se pe sine și fără dobânzi, și-ar diminua deficitul de care se plânge pe bună dreptate că este abisal, fie și numai prin reducerea automată a serviciului datoriei. La limită, s-ar putea ordona un moratoriu pentru dobânzi, căci e vorba de ”false dobânzi” percepute pentru ”false împrumuturi”! 

      Cine dorește să susțină Euro, să întărească BCE și să aducă CE către Statele Unite ale Europei nu poate ignora acest paradox al finanțelor internaționale, unde ”statele se îndatorează față de băncile private pentru a împrumuta băncile private, care odată recapitalizate, reîmprumută banii statelor”! (Cazul Greciei)