Apărarea preşedintelui

"Cea mai bună apărare este atacul!". Strategia aleasă de Traian Băsescu pentru înfruntarea politică din arena Parlamentului are, înainte de orice, un merit fundamental. I se potriveşte, mănuşă, din punct de vedere psihologic. În cazul de faţă, avem de a face cu contra-atacul la adresa celor care îi contestă îndreptăţirea şi capacitatea de a mai îndeplini una dintre funcţiile importante, dar nici pe departe decisive, din sistemul guvernării - cea de Preşedinte al României.

Spre deosebire de toţi cei care i-au sărit în apărare public, nu foarte mulţi, dar suficienţi pentru a umple pupitrele cîtorva emisiuni de dezbateri televizate, Preşedintele a încercat să evite capcana negativizării acţiunii parlamentare. El s-a grăbit să recunoască legitimitatea instituţională a acţiunii de suspendare, iniţiată de majoritatea parlamentară, pentru a-i acorda o cu totul altă valoare, decît cea punitivă, în care o coloraseră pînă la caricatură adversarii săi. Prin această schimbare dramatică de optică, Preşedintele a luat o bună parte din apa de la moara contestatarilor săi şi a schimbat regia evenimentului. "Nu Parlamentul mă judecă! Nu voi! Dacă este să mă judece cineva, acela va fi alegătorul, cel care va pune votul în urnă".

Consecvent concepţiei generale de contra-atac pe care a construit-o, Preşedintele s-a adresat, din acest moment introductiv şi pînă la sfîrşitul scurtei sale intervenţii, nu parlamentarilor, ci cetăţenilor. Pentru ei a fost conceput şi rostit discursul lui Traian Băsescu. Parlamentarii, în special cei ai opoziţiei USL au fost subiect, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, şi anume subiect de acuze şi de aspră dojană! Aici intervine primul punct slab al unui exerciţiu politic care începuse atît de bine! Traian Băsescu a făcut exact ceea ce făcuseră în documentul lor opozanţii săi: i-a vopsit în negru, de la un cap la altul. Fără nuanţe şi fără preocupare pentru argument. Acuza principală a Preşedintelui, sugerînd puternic ideea de subminare a statului şi a democraţiei: intenţia USL de a subordona instituţiile statului şi în special justiţia, cu încălcarea Constituţiei şi a legilor ţării. Iar, pentru a întregi tabloul, a integrat tema care i-a adus atîta succes în primul episod al suspendării sale: "Voi sunteţi împotriva voinţei poporului, eu vreau ce vrea poporul!" Dovada, voi vă opuneţi modificării Constituţiei şi realizării sistemului parlamentar unicameral, cu un număr redus la jumătate de "aleşi". Diferenţa de situaţie, politică şi psihologică este, însă, atît de mare, între momentul în care această abordare a avut succes şi ceea ce trăieşte populaţia Româ­niei astăzi, încît invocarea ei sună pur şi simplu disonant. Ea lasă loc deschis întrebării dacă Preşedintele mai este sau nu în contact cu realităţile trăite de poporul pe care-l invocă. La fel de stranie, într-un fel, este şi acuza, de data aceas­ta generalizată, pe care Preşedintele o aduce parlamentarilor, aceea că nu pot înţelege ceea ce s-a întîmplat în realitatea instituţională din România, mai precis faptul că Justiţia ar fi devenit o maşinărie eficientă şi independentă faţă de comenzile politice! Atît de sigur este Preşedintele de adevărul spuselor sale şi de cecitatea parlamentarilor cărora li se adresează, încît îşi permite gestul generos de a-i avertiza că, dacă se vor duce în faţa poporului cu intenţia de a întoar­ce lucrurile acolo unde au fost în perioada 2000-2004, vor eşua lamentabil în încercarea lor de a-l disloca din funcţia de Preşedinte. Pe ce se bazează această siguranţă, este greu de ştiut, dar un lucru este sigur: Jus­tiţia din România este nu departe, ci tot mai departe de a fi capabilă să funcţioneze în interesul cetăţeanului şi la adăpost de "comenzile politice". Dovada imposibil de ignorat a acestei stări de fapt este muntele de dosare depuse la CEDO, în care cetăţenilor României li s-a dat dreptate împotriva Statului, cel incapabil să asigure procese corecte. Nici personalizarea acuzelor sale, încercarea de contra-demonizare a lui Voiculescu, de ridiculizare a lui Ponta, într-un asemenea discurs, nu poate fi trecută decît la punctele slabe. Fără să vrei, îţi vine în minte replica lui Trahanache, căruia Caţavencu tocmai îi aruncase în faţă acuzaţia că a falsificat numele candidatului! Ce răspunde Trahanache? Nu răs­punde nimic! În schimb, întreabă la rîndul lui: "Pe mine, cetăţean onorabil, pe mine om venerabil, să vie într-o adunare publică să mă facă falsificator...cine?....Un plastograf patentat!" Din orice perspectivă ai privi lucrurile, ele nu pot fi reduse la un conflict personal, ori la un concurs de machiaverlîcuri. În discuţie şi în joc, aici, erau instituţii fundamentale ale statului şi modul în care sunt gestionate, nu cine şi cît rău face în politica de la noi.

Un argument foarte puternic al Preşedintelui a fost însă remarca, aparent simplă şi banală, dar cît se poate de exactă, conform căreia documentul citit în Parlament îi reproşează declaraţii şi nu fapte! În general, documentele redactate de marii mahări ai politicii noastre parlamentare nu dau pe dinafară de deşteptăciune, consistenţă şi exactitate. Cel citit cu atîtea opinteli de un "reprezentant al poporului" care dădea impresia clară că se luptă cu literele şi cuvintele este probabil unul dintre cele mai slabe, mai prost concepute, mai însăilate şi mai pline de neglijenţe, de conţinut şi de exprimare, din cîte a văzut şi auzit Aula cea mare.

Cît îi ajută Preşedintelui această acţiune de înfruntare a adversarilor săi? Cu toate punctele sale tari şi slabe, discursul din Parlament va conta prea puţin în ecuaţia finală a votului. De data aceasta, consecvenţa în atitudine nu îi mai este Preşedintelui aliat.