Apusul majestuos al titanilor

La cei 92 de ani pe care-i împlineşte peste o săptămînă şi la peste 25 de ani de cînd s-a retras din viaţa activă, te-ai aştepta ca un personaj politic, oricît de important la vremea lui, să nu mai apară pe radarul interesului public. Nu şi în cazul lui Helmut Schmidt, "bătrînul cancelar", cum este cu afecţiune alintat de jurnaliştii noilor generaţii! Într-un recent sondaj de opinie, organizat de revista germană Spiegel, pentru 83% dintre concetăţenii săi, el întruchipează "Germania aşa cum şi-ar dori-o"!!! Nu cred că sunt mai mult de trei-patru politicieni într-o generaţie, din toată lumea, care să primească o asemenea "diplomă de merit" din partea contemporanilor. Ca dovadă, nu mai puţin de 2,73 milioane de telespectatori l-au urmărit pe micile ecrane, timp de 74 de minute, într-unul dintre cele mai impresionante interviuri pe care le-am văzut, de la celebrul dialog televizat purtat de David Frost cu fostul Preşedinte Richard Nixon. Acolo, era fascinaţia lecţiei tîrzii şi durereoase a umilinţei "celui mai puternic om din lume" de a-şi recunoaşte public, plîngînd, nu greşeala politică, aceea care l-a forţat să plece de la Casa Albă, ci slăbiciunea umană, care l-a împins în acea fundătură. Aici, este superbia unui personaj care stăpîneşte cîmpul de interes al interlocutorului, nu prin aroganţă, tonul supra-colocvial sau paseism, giumbuşlucuri verbale sau tentaţia de a "încălca regulile jocului", ci prin sobrietate, prin claritatea ideilor şi fermitatea evaluărilor pe care le face asupra peisajului politic contemporan, asupra Europei şi a ţării sale. Un om marcat, fără doar şi poate, de "straiele cele grele" ale bătrîneţii, dar, încă şi mai mult, de pierderea cu doar cîteva săptămîni în urmă a soţiei, cu care a împărţit aproape şapte decenii de viaţă. Un om care refuză să se dea bătut, care vieţuieşte mai mult prin atitudine, prin idee şi spirit, decît prin forţa tot mai împuţinată a corpului. Un om care nu tresare atunci cînd este întrebat dacă se gîndeşte la moarte şi dacă a discutat despre ea cu fosta lui soţie, după cum nu ocoleşte nici răspunsul la întrebarea aproape sfredelitoare, cînd este pusă unui om la vîrsta lui, dacă şi-a pierdut credinţa. Da, vine răspunsul fără ezitări, în sensul teologic scolas-tic; Nu, în sensul unei eco-teologii inspirată de perenitatea vieţii, de legea implacabilă care are grijă ca fiecare moleculă din noi să-şi găsească o întrebuinţare ulterioară, undeva, în marele ciclu al Fiinţei numită Pământ şi, mai larg, al Cosmosului.

Din ce aliaje şi prin ce prelucrări speciale se obţine un asemenea Titan?

Helmut Schmidt este emblema unei generaţii politice pe cale de extincţie, cea a marilor oameni de stat care au trăit războiul şi prăbuşirea Germaniei la jumătatea secolului XX, după care s-au înhămat la carul reconstrucţiei. S-au pus în jug şi au tras, unii după alţii, indiferent de credinţe şi afilieri politice fără să crîcnească, şi atunci cînd a fost mai uşor şi cînd a fost foarte greu; şi cînd au avut sprijinul partenerilor europeni, ori al Americii, şi cînd li s-a întors spatele, ori au fost "trădaţi". A făcut războiul în armata lui Hitler, specialitatea artilerie, a luptat atît pe frontul de est, cît şi pe cel de vest, a primit Crucea de fier şi a încheiat ca prizonier de război. Ulterior, a studiat economia şi ştiinţele politice, după care s-a dedicat administraţiei publice şi politicii. N-a fost ca tot românul imparţial, cu toate partidele în Cameră, ci doar membru al Partidului Social Democrat, din 1946. Din 1952 ocupă funcţii în administraţia oraşului Hamburg, iar în 1953 este pentru prima dată ales în Bundestag. Preia de la Willi Brandt funcţia de Cancelar în 1974, nu înainte de a fi deţinut portofoliile apărării şi finanţelor, ceea ce este o combinaţie cel puţin neobişnuită. În Octombrie 1982 pierde funcţia de Cancelar în favoarea lui Helmuth Kohl. Este cancelarul care a contribuit cel mai mult, după Adenauer, la plasarea Germaniei în centrul construcţiei europene, chiar dacă a avut mereu eleganţa şi înţelepciunea de a-i lăsa prietenului său, Preşedintele Franţei, Giscard d"Estaing, caimacul laudelor şi lumina reflectoarelor de rampă. El este fochistul principal al celebrei locomotive franco-germane care avea să mute Europa din lumea Westfaliană, într-una post-modernă.

Ce crede Schmidt despre evoluţiile care au precipitat criza actuală, ori despre soluţiile ei? A spus-o pe larg în cele peste 20 de cărţi de autor, scrise chiar de el! După cum a spus-o în publicistica jurnalistică, cu care a sporit mereu strălucirea publicaţiei Die Zeit, apropiată SPD.

Dintr-o singură întorsătură de frază, ridiculizează toată liota sfertodocţilor care nu obosesc să trăncănească depre "căderea euro" sau "revenirea la Marcă". Acesta este ultimul lucru de care Germania ar avea nevoie, spune Schmidt: ne-am întoarce la vremurile speculaţiilor pe monedă şi ale blocării exporturilor noastre prin supra-evaluarea monedei; Germania ar pierde rapid cîteva milioane de locuri de muncă! Şi atunci, ce să facem, întreabă cu falsă ingenuitate moderatoarea emisiunii, Sandra Maischberger, să plătim noi germanii datoriile celorlalţi? NU, răspunde Schmidt, cu un zîmbet în colţul gurii. Germania trebuie să-şi ajute partenerii, este în interesul ei. Greşit ar fi, însă, să le acordăm ajutorul, adică banii, fără condiţii. Nu există o lume a îndatorării fără limite şi permanente! Nici pentru Germania, nici pentru Statele Unite, nici pentru Grecia, Spania sau Portugalia. Pentru nimeni! Nu s-a ferit niciodată de opinii tranşante şi nu o face nici la 92 de ani: războiul din Irak a fost pentru America un război de alegere, nu de necesitate, a scris într-una dintre cărţile sale; 3,5-4 milioane de musulmani sunt o problemă pentru Germania, asta nu înseamnă că l-ar deranja cîtuşi de puţin construirea unei moschei în vecinătatea casei sale. Problema nu este nici numărul lor, nici religia, spune Schmidt, ci faptul că modelele de socializare în care s-au format mulţi dintre aceşti oameni, comportamentele fundamentale, valorile pe care se fundamentează acestea, aparţin "altei culturi" şi nu sunt compatibile cu ale noastre. Dialogul şi colaborarea dintre culturi şi civilizaţii sunt necesare şi de dorit, în schimb "trans-planturile", mai ales sub forma migraţiei unor comunităţi compacte, insularizate şi esenţialmente ostile valorilor din societatea în care refuză să se mai integreze, creează mai multe probleme decît putem rezolva. Aici trebuie să luăm aminte, crede Schmidt, la cuvintele şi soluţia propusă de Huntington: o ordine mondială bazată pe civilizaţii (unităţi coerent-constitutive ale sistemului internaţional) ca cea mai sigură pază împotriva unei altfel de conflagraţii mondiale.

Desigur, nimeni nu este obligat să fie de acord ori să îmbrăţişeze, necondiţionat, ideile, ori evaluările făcute de Helmut Schmidt. Personajul comandă însă respect, pentru că aparţine generaţiei titanilor, cei care au eliberat "Regatul de Mijloc" de năpăstuirea şi răutatea monştrilor inconştientului nostru colectiv.

Drept pentru care mă întorc şi zic: Cine nu are bătrîni să-şi.....! Nu, nu e suficient să fie bătrîni, trebuie să fie zămisliţi dintr-o fibră anume! Cea a Titanilor!