Ardelean, transilvănean

Priceperea spaţiului apuseano-mureşeano-secuiesc, care devine pontic doar vara, scapă de multe ori centrismului bucureştean, fără ca asta să fie intenţionat. Avem multe de văzut şi de făcut prin Bucureşti, astfel că rareori ieşim din cercul fizic şi spiritual delimitat de Centură. Iar odată smulşi din acest scut energetic, ne ducem cât mai departe, lăsându-i pe prinţii Charles să ne descopere şi să ne spună că suntem frumoasă astăzi, să nu ne mai preocupăm.

Pictorul Catul Bogdan s-a născut în Alsacia, când se termina secolul al XIX-lea, mama sa fiind de acolo, a venit în România pe la 30 de ani şi alţi 30 de ani, ultimii, i-a trăit la Bucureşti, dar majoritatea îl asociază spaţiului transilvan unde, este drept, a trăit şi a muncit fix 22 de ani, la Cluj şi la Timişoara. Alegoria sa "Arcadia", în ulei pe pânză, cu un fel de "Dejun în iarbă" pe panoul central, s-a dat, în 2010, cu 4 mii de euro. Nu ne-ar mira să fim întrebaţi cine este Catul Bogdan, la fel cum s-ar putea să nu se fi auzit de Aurel Ciupe, colegul său de catedră, sau de tragicul Tasso Marchini, studentul lor. Tot Artmarkul a vândut mai multe lucrări de Aurel Ciupe, destul de puţin în comparaţie cu creaţia longevivului artist, dar nu s-a trecut de cele 4 mii de euro evocate anterior, dar pentru Catul Bogdan. Şi asta deşi directorul galeriei Quadro, parteneră a Artmarkului, Sebestyen György Szekely, un redutabil cunoscător al artei transilvane, scria, în 2009, că Aurel Ciupe va ajunge la 10 mii de euro. Criza era, însă, la început, preţurile la artă urmau să scadă, dar vânzările aveau să se înmulţească, desigur, nu la noi. Iar Sebestyen György Szekely curatoriază contemporani, în Ungaria.

Nici în materie de "Şcoala de la Baia Mare" nu punctăm prea tare, nu prea o înţelegem, şi asta nu numai din cauza limbii administraţiei, complicata maghiară, pentru că pictura este un limbaj universal. Brâncuşi, uriaşul universal, nu a avut nicio problemă în a face un simbol al artei din pictoriţa Margit Pogany, care a participat de două ori la celebra tabără nagybanyeză de creaţie. Singura abordare profesionistă a subiectului s-a petrecut în 2012, când Lucian Georgescu, visătorul care credea că va face din Bucureşti un Mic Paris al comerţului cu artă, a pus pe simeze o extraordinară expunere de "băimăreni", în colaborare cu galeria MissionArt din Budapesta. Şi îmi amintesc şi de anii '90, pe la începutul licitaţiilor de artă de la noi, când se cumpăra tot ce era cu semnătură maghiară, peisaj de Baia Mare sau, pur şi simplu, pictură în culori reci.

Ardealul are artişti mari cu nume străine. Situaţia e normală şi nu are nimic exotic în ea. În timp ce în Muntenia şi în Moldova astfel de nume au o poveste individuală, în Transilvania este firesc să fie mulţi artişti unguri şi "de alte naţionalităţi", cu toţii la ei acasă, şi care nu au ezitat să vadă în Bucureşti metropola unde s-au afirmat. Cei maghiari s-au descurcat mai bine, desigur şi singuri, au avut chiar o breaslă a lor, proprie, în care nu erau acceptaţi şi alţii. Anul trecut, la Art Safari, Muzeul de artă din Târgu Mureş a venit cu o expunere împărţită în artişti români şi artişti maghiari, ceea ce este departe de spiritul unei astfel de manifestări, în aceste vremuri şi în aceste locuri.

Pe de altă parte, dacă ştim să citim denumirile maghiare ale localităţilor transilvănene, vom vedea că mulţi dintre artiştii comercializaţi la Budapesta sau mai departe sunt născuţi în Ardeal. La Bucureşti apar extrem de rar în licitaţii, se vând chiar binişor pe la antena din Cluj a unei mari case de licitaţii din Capitală, şi atunci se practică o preempţiune foarte inteligentă, care îmbogăţeşte muzeele civilizaţiei secuieşti. Oszkar Nagy s-a născut la Pecica, în Arad, şi a murit la Baia Mare, oraş de care şi-a legat viaţa şi opera. La Artmark, unde mai este adus, nu a depăşit 4 mii de euro, dar tocmai am aflat că "Street in Nagybanya", pictată în 1953, când respectivul oraş se numea, totuşi, Baia Mare, s-a vândut cu 4,4 mii de euro. Recordul artistului pe teritoriul României este de 13,5 mii de euro, primiţi de casa Quadro din Cluj în 2011, pentru "Strada Cetăţii din Baia Mare". Se pare că, totuşi, în 2009, la Budapesta, Oszkar Celmare a fost vândut cu aproape 35 de mii de euro.

Mentorul "coloniei" de la Baia Mare, Simion Hollosy, era fiul unui armean venit din Moldova. Acolo se numeau Corbul, nume uşor de tradus în maghiară, dar numele original se pare că era Ardzruni. De altfel, doar specialiştii adevăraţi au auzit de un Arthur Coulin, Gustav Kollar, Friedrich Miess, pictorii Mattis-Teutsch sau doar Teutsch şi, mai ales, Friedrich Bömches. Cu toţii sunt artişti de origine germană care au trăit şi pictat mai ales la Braşov. Parcă văd şi acum un superb nud de Arthur Coulin, plimbat stingher prin Bucureşti, o vreme, cu ani în urmă, fie pe la licitaţii, fie pe la târgul de antichităţi de la Sofitel, până a adunat suma cerută, mii de euro, dar nu multe.

Din Ardeal avem şi actualitatea zdrobitoare a zilelor noastre, un exemplu de manual cum piaţa influenţează creaţia. Este vorba de fenomenul Adrian Ghenie, artistul din Baia Mare care nu a scăpat nemaghiarizat, dar de cei de la Sotheby's, chiar în seara în care a luat 4 milioane pe opera sa. Este un produs al aşa-zisei "Şcoli de la Cluj" şi al mecanismelor occidentale ale pieţei de artă de vârf. Lucru puţin înţeles de concetăţenii noştri creatori care s-au pus pe pictat în maniera care l-a dat câştigător pe Ghenie, în perspectiva momentului în care vor bate la uşa Sotheby's cu cârca plină de pânze cum nu au mai văzut ameţiţii ăia londonezi. Iar pe steag să scrie "Să vă arăt eu Ghenie ce nu aţi văzut în viaţa voastră!". Este, desigur o mare naivitate, nu aşa se procedează nici dacă ai picta în maniera care l-a dat câştigător pe Francis Bacon, câteva decenii înaintea lui Ghenie. S-ar putea lucra ceva la fundaţia "Şcolii de la Cluj", cât timp îl avem pe marele Corneliu Brudaşcu printre noi, măcar să îi spunem că îl apreciem şi înţelegem.

Chiar în aceste zile avem la Bucureşti Transilvania, mai exact culorile ei. Le-a adus Rareş Kerekes, o metaforă perfectă chiar din nume. Este tânăr, talentat rău de tot, vede culori, le pune vibrant pe pânză, şi s-a născut în cetatea Sighişoarei. Cum românii nu erau primiţi pe acolo cam până la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-ar putea ca Rareş Kerekes să fie primul şi singurul pictor român născut între zidurile centenare ale burgherilor saşi. S-a născut şi trăieşte în cetate, dar a fost şi profesor de desen acolo, mai exact în liceul Haltrich, ce ne aşteaptă la capătul scării acoperite ce ne duce pe Dealul cu biserică şi cimitir. A ajuns în întreaga lume, în tabere şi expoziţii, a desenat coperte de carte, a pictat muzica şi pe Enescu pe un zid din Sinaia care ne zâmbeşte din maşină, a dus peste tot armonia peisajului transilvan şi acum, culorile sale.

Le vedem luna aceasta, pe marmura din Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional.