Arta compromisului

Cineva, sincer vă spun, nu mai ştiu cine, a spus că politica este arta compromisului. O inepţie, desigur! Dacă te iei după Machiavelli, politica este arta de a-ţi dis-truge adversarii şi de a menţine în acest fel puterea, fără grija opoziţiei. Dacă te iei după epigonii lui, "corifeii" de azi ai pseudo-ştiinţei de a cîştiga alegerile, cu orice preţ şi în orice condiţii, arta se reduce la a prosti lumea aruncînd, din televizor, din panouri publicitare ori alte mijloace mass media, un amestec gros de zoaie şi promisiuni, fără nicio legătură cu realitatea, ori cu actele ulterioare de guvernare. În sfîrşit, în "democraţiile originale", de toate felurile, politica este arta de a "prepara" rezultatul urnelor, aşa cum sunt preparate pianele pentru concertele muzicii concrete; ba mai întinzi o coardă, ba mai ridici tensiunea un semiton, ba mai bagi furculiţa şi cuţitul între ciocănele, mă rog, după caz şi după indicaţiile compozitorului! În rest, dacă eşti la putere, politica este administraţie, adică îndeplinirea unor funcţii publice cu atribuţii şi răspunderi foarte precise, pe baza unui mandat, a unor programe şi politici care au căpătat autoritatea legii, sau supravegherea acestei administraţii şi amendarea greşelilor ei, prin mijloace legale, parlamentare, dacă eşti în opoziţie, ori civice, dacă eşti doar un simplu cetăţean. Compromisul în politică nu este nici mai important, nici mai folositor, decît oriunde alt-undeva, în viaţa cuiva, publică sau privată.

Negocierea de tipul "mai dă jupî-nul, mai lasă stăpînul", dacă are loc la piaţă, constituie temelia oricărei economii performante, adică una în care resursele disponibile sunt folosite pentru a acoperi nevoile şi cerinţele consumatorilor; de la cele primar-vitale, la cele de lux sau de prestigiu. Doar că politica şi spaţiul ei de relaţii, instituţionale şi formale, nu îndeplineşte niciuna din condiţiile fundamentale ale pieţei. Politicienii doar ne promit, mimează din cînd în cînd, că ar fi preocupaţi, că ar avea intenţia să ne pună la dispoziţie serviciile şi produsele de care avem nevoie. În realitate, nu le fabrică niciodată! Pe de altă parte, noi, alegătorii, suntem puşi mai întîi să desemnăm, din piaţă, un singur furnizor de servicii, care nu ne spune nici preţul la care o să ni le vîndă, nici cît sunt de performante; după care, vrem-nu-vrem, achităm ce ne facturează el, timp de patru, ori cinci ani. Preţul nu este niciodată stabilit de utilitatea produsului, de calitatea lui, de tehnologia încorporată, de valoarea materiilor prime ori de alţi indicatori economici ai costurilor de producţie, ci doar de inconsistenţa guvernării şi de puterea magică a deţinătorilor puterii de a "distorsiona" fluxurile bugetare, ori de afa-ceri, astfel încît sumele din capitolele cu bani, cheltuieli, investiţii etc. să aterizeze fix în poşetele, buzunarele şi conturile proprii, precum şi ale clientelei de partid. Rezultatul este o risipă uriaşă de resurse sociale, pe care nimeni nu o poate împiedica, atîta vreme cît nu schimbă cineva, radical, regulile de funcţionare ale politicii şi ale administraţiei de la noi. Cine să le schimbe, însă? Politicienii, adică cei ce au devenit producători autorizaţi şi vînzători în regim de monopol ai iluziilor, promisiunilor şi contra-performanţei administrative, din care şi-au tras averi pentru trei generaţii? Cu siguranţă, nu sunt deloc interesaţi să o facă! Şi nici nu vor fi, pentru că noua generaţie, care a intrat deja în maşinărie, ascultă inevitabil de regulile existente, ca să poată propăşi, la rîndul ei. "Noi, cetăţenii!", pare să fie soluţia rezonabilă a schimbării. Problema este însă "cum să facem?" Iar, de îndată ce ne-am pus această întrebare, suntem în poziţia cea mai bună pentru a contempla adevăratele şi fundamentalele slăbiciuni ale societăţii româneşti care, în ciuda aşteptării multora, nu secretă "în mod natural" Democraţie şi nici soluţii bune de guvernare-adminis-traţie, adică nu se dovedeşte a fi locul de miracol în care democraţia să se nască, aşa, întreagă şi frumoasă, ba încă şi îmbrăcată în armură, precum Atena din capul lui Zeus! Las la o parte faptul că întîmplarea asta trebuie să-l fi luat prin surprindere pînă şi pe Zeus, deoarece, după ce s-a încurcat cu Metis şi a lăsat-o însărcinată, a avut grijă să o mănînce, în speranţa că nu va avea urmaşi ce i-ar putea depăşi forţa, aşa cum îi fusese prezis! Procesul de partenogeneză fusese însă pus în mişcare, aşa că s-a întîmplat ceea ce nici Zeus nu ar fi vrut să se întîmple! Vă daţi seama cît de mici sunt şansele, pentru o ţărişoară ca a noastră, în care oamenii politici nu sunt zei şi nici măcar nu i se închină toţi lui Zeus, ci Licuriciului, oriunde va fi el şi din orice punct cardial ar lumina?! Ei, uite-aşa ajungem, iar, la vorba maestrului Caragiale. Ne-ar trebui un "Sufragiu Naţional", adică unul care ţine cu străjnicie polonicul în mînă şi nu lasă să mănînce, la masa poporului, decît pe cei din popor! Iar pe cei ce sug sîngele poporului, îi trimite, mintenaş, la cremenal! Eu zic că este un compromis rezonabil!

Oricum, mai rezonabil decît cel care va duce la formarea viitorului guvern de tranziţie, al noului mandat prezidenţial.