E îngrozitor de cald, atât de cald că şi superlativele pe care ai putea să le foloseşti pentru a-ţi exprima groaza s-au topit. România are doar două sezoane, unul de îngheaţă sufletul în tine şi zăpada urcă de 6 metri pe case, iar altul în care totul arde şi apa a dispărut din atmosferă, din pământ, şi face totul să iasă şi din oameni. Ca să mă mai răcoresc, în termenii acestei rubrici, citesc ce am scris când zăpada ne lua aerul de la etajele mari ale blocurilor din oraşe, odată cu curentul care cădea la ceas de seară, de nu mai puteam vedea la televizor cum ne îngroapă pe unii de vii, cu casă cu tot, ce să mai vorbim de căţel şi purcel. Culmea e că mai toţi spuneau că la căldură mare rezistă, dar cu gerul nu s-ar pune. Căldura din vara asta a venit parcă să ne verifice convingerile. Pe lângă alte aspecte ale fenomenelor extreme, acum este vorba şi de persistenţa lor. Iarna cu ger şi zăpadă nu se mai termina, iar seceta durează deja de foarte mult timp. În ianuarie, când s-au pus zăpada şi gerul, a început şi criza politică. Acum, când ne-am săturat de căldura toridă, criza continuă, ba a luat şi alte forme, extreme şi ele.
E clar că povestea de sub zăpadă, cu întuneric la etajul 8, generat de ger, nu are menirea să mă răcoreas-că, cel mult să mă îngrozească. Să căutăm subiecte de sezon în vânzările de artă. Nişte peisaje estivale, ceva cu apă, poate şi soare, dar numai la apus. Alis a vândut recent un peisaj cu copaci pe ţărm de Traian Brădean cu 3,5 mii de lei. Ca imagine de vacanţă avizată merg neapărat Balcicurile, eterna redescoperire a culturii române, acum în mare actualitate. Cu toate acestea, două picturi de Marilena Murariu, printre cele mai bune ale artistei apropiate de Elene dar şi de Cuibul liniştit al reginei Maria, nu şi-au găsit cumpărător, la cea mai recentă licitaţie Goldart, ultima din sezonul actual. Erau estimate la 600-800 de euro, respectiv 800-1.200. Din aceaşi vânzare, o soartă similară au avut o serie de "marine" sau alte oferte de vacanţă, cu nume mari: bucăţică de Paris de Murivale, peisaj de Barcelona de Simion Crăciun, un canal veneţian de Ştefan Sileanu, nemaifiind un secret pentru cei interesaţi de lumea artei că actorul celebru sub acest nume este şi un pictor de excepţie. Totuşi, o superbă scenă veneţiană cu gondolă, de Cornelia Ionescu Drăguşin, artistă redescoperită de Goldart, a plecat pentru un meritat 600 de euro. Cum deocamdată nu ne-am lămurit dacă nudurile te răcoresc sau mai rău te încing, amânăm abordarea acestui subiect până la obţinerea rezultatelor mini-referendumului pe această temă pe care îl lansăm.
Dacă nu vă place nimic din oferta de licitaţie pe care am răscolit-o cu ochi de vacanţă, atunci puneţi mâna şi faceţi-vă singuri picturile preferate. Nu este vorbă la supărare şi nici răţoială, e o simplă trecere la subiectul pe care îl propun în continuare, de vară şi el. Mulţi oameni din întreaga lume dau cu pensula pe hârtii şi pânze, fără pretenţia şi dorinţa manifestă de a revoluţiona arta, muzeele sau piaţa de artă. Ei desenează sau pictează cu intenţia de a se exprima, de a pune în imagini sentimente şi trăiri proprii pe care, unii dintre ei, nu ar fi putut să le exprime altfel. Şi asta de când lumea numai că, prin secolul al XlX-lea, unii s-au apucat să pună bine, deoparte, ce creau ceilalţi. Istoria fenomenului le dă şi meseriile exacte, unii erau pacienţi, oameni cu probleme psihice grave, închişi în ospicii de profil, ceilalţi erau doctorii care îi tratau. De fapt, acesta este momentul cheie, cel al intrării în scenă a colecţionarilor, a oamenilor care se uită cu atenţie şi pricepere la mâzgălelile altora, fie ei sărmani sărăciţi de duh sau oameni simpli, pur şi simplu. Este acolo o forţă a inocenţei şi a imaginaţiei pe care numai copiii curaţi la suflet şi educaţie o mai probează din când în când. Uneori o numim naivitate, mai degrabă peiorativ, dar când o apreciem ca pe o trăsătură pozitivă, atunci devine domeniu artistic. Naivitatea este definită uneori ca lipsă a maturităţii, ceea ce este exact ce ne trebuie, ingenuitatea vremurilor de început, până apucă viaţa şi societatea să ne ia la şuturi ca să ne vină mintea la cap. Un personaj foarte interesant, Jean Dubuffet, un nume predestinat pentru cineva care făcea comerţ cu vin, s-a apropiat de zona creaţiei artistice dintr-o perspectivă care lăsa deoparte normele, convenţiile, tot ce numea el "terorism intelectual". A mers mai departe cu botezurile şi a creat termenul de "artă brută" pentru ce colecţiona el, lucrări realizate de nebuni, puşcăriaşi şi copii. Indiscutabil, este partea romantică a poveştii, francezii având mereu nevoie de o teorie, de un mit, de un guru, de o şcoală sau curent. Şi tot din tipicul francez face parte şi tentativa de a dona statului colecţia sa, eşecul intenţiei şi refularea pe Elveţia a marilor iniţiative franţuzeşti, neînţelese la ele acasă. Aşa s-a ajuns ca Lausanne, în Elveţia francofonă, să deţină muzeul esenţial pentru arta brută. Deşi Dubuffet a interzis folosirea termenului pe care l-a creat pentru altceva decât colecţia sa, arta brută s-a răspândit şi dezvoltat, a fost tradus pentru fenomene anglofone, devenind "raw art", sau mai larg şi explicativ "outsider art", tradus înapoi pentru francezi ca "art hors les normes". Multe intră sub aceas-tă umbrelă generoasă, oameni şi creaţii, pictură, sculptură, instalaţii, construcţii, grădini, momente şi curente, poziţii şi declaraţii.
Deşi avem o creaţie straşnică în domeniu, denumirile anterioare sunt practic necunoscute. Arta naivă mai trezeşte ceva amintiri, dar mai mult resentimente. "Cântarea României", festivalul cultural naţional dinainte de 1989, şi nu poemul lui Alecu Russo, a stimulat creaţia plastică de factură naivă, mai ales pictura, în mediul rural, dar după Revoluţie nu prea ne-a mai ars de creaţie, ci mai mult de supravieţuire, versus îmbuibare, pe alocuri. În ultimul timp, un lup singuratic bântuie prin peisaj. Are renume şi nume, îl cheamă Laurenţiu Dimişcă, a făcut liceu, facultate şi doctorat în pictură, şi destul de repede a ajuns la o formulă creativă care îl reprezintă şi îl afirmă. Undeva, prin Franţa, i s-a spus că pare din neamul artei brute sau singulare şi cu uimire a aflat că a inventat exuberanţa şi bucuria de a picta dincolo de norme, el, care a testat la toate nivelurile educaţiei normele pictatului. Până la urmă, libertatea este în fiecare dintre noi şi arta plas-tică fără norme o arată pe fiecare milimetru de imagine. În scurt dar intens timp, Laurenţiu Dimişcă a devenit promotor eficient al "outsider art" în România şi al creaţiei româneşti de acest tip în afară, mai ales în Franţa. Atunci când este şofer aduce muzee întregi şi saloane-festival din Franţa şi le itinerează pe la noi, devenind curator-organizator. Acum fix un an povesteam despre salonul Outsider Art pe care l-a montat pe simezele de la sala Brâncuşi a Palatului Parlamentului. S-a bucurat de succesul descoperirii unui domeniu atât de frumos şi direct iar pentru acest an şi-a pus în gând să facă un adevărat festival al creaţiei care nu se împiedică de canoane, dar la "Brâncuşi" nu a mai avut loc, din cauza unui salon de kitsch, care nu are nimic de a face cu arta sau cu exprimarea sinceră şi generoasă în sentiment. Şi de nu s-a putut acolo, ne întâlnim într-un loc mai potrivit. De fapt în două locuri, la Muzeul Naţional al satului "Dimitrie Gusti" şi la Muzeul Ţăranului Român, acolo unde s-au deschis cele două expoziţii ale Salonului Internaţional de artă naivă şi Outsider Art, totul by Laurenţiu Dimişcă. Acum sunt prezentate lucrări din colecţia doamnei Jeanine Rivais, care a venit special în toridul Bucureşti pentru aceste expoziţii. Dacă eram deja fani ai colecţiei de modă inspirată de picturile lui Laurenţiu Dimişcă, la salonul din acest an a fost lansat un vin, Liliac, având ca etichete două desene ale pictorului.