Băncilă lăfăit pe covor

Mult timp m-am ostenit să nu ratez niciun tîrg de vechituri ţinut în week end, în ultimul timp. Rîdeam cu prietenii mei, artiştii plastici, care sper să nu mă judece ca academicienii pe Ceauşeasca, că luăm absenţă ori de cîte ori treburile ne purtau prin alte părţi. Cel prezent primea mereu un telefon, cam cînd ajungea în mijlocul îmbulzelii, prin care era verificat dacă a mers sau nu în tîrg, iar cel absent era asigurat că a ratat exact ce căuta cu ardoare de mult timp, deşi e greu de spus că, în tîrg, cauţi ceva anume. În schimb, vezi obiecte care nu credeai că există, întîlneşti oameni deosebiţi, fie prin ceea ce sînt, fie prin ceea ce nu sînt, auzi lucruri memorabile şi iei contact cu cea mai diversă selecţie de frînturi de viaţă. Regretul că nu am notat imediat multe dintre vorbele auzite acolo este unul permanent, mai ales că am avut tot timpul în gînd să scriu despre tîrgul de vechituri. Numitul gen de tîrg este o experienţă unică şi foarte densă, cu multă viaţă adevărată, nu neapărat veselă, şi cu pilde însemnate despre cum abordează oamenii simpli situaţii de-a dreptul tragice, dacă nu chiar dure.

E multă mizerie în tîrgul de vechituri, şi ea este bălegarul fertil din care se hrănesc fiţele şi fandoselile. Nu enumăr personalităţile văzute aici, este suficient să subliniez că îmi dau întîlnire cu prietenii la grătarul împuţit din colţul de intrare sau pe podul spre Dobroeşti, acum redat total şi plenar circulaţiei, dar vă asigur că în plină această vară m-am intersectat cu un excepţional ambasador la Bucureşti al unei mari şi deştepte ţări. De altfel, nu puţini, ba chiar foarte mulţi, sînt străinii care se apleacă peste expunerile pe ziar sau cam direct pe asfalt. Este un lucru normal, astfel de tîrguri, numite piaţă de stradă, tîrg cu pureci, sau de pureci, depinde cum preferi să traduci, talcioc, iarmaroc sau cu un nume special, cum ar fi Portobello, găseşti în fiecare capitală europeană. La Paris este un adevărat orăşel, cu străzi cu nume şi o hartă clară, obiectiv esenţial pentru turişti şi prilej de aflux nebun, mai ale sîmbăta sau duminica, revărsîndu-se din Porte de Saint-Ouen. Mai sînt şi alte tîrguri, specializate de zeci de ani pe o anumită zi a săptămînii, dar cînd nici nu te aştepţi se pune de o "brocante", fenomen care scoate lumea din case şi se numeşte la fel cam în toată zona francofonă a Europei, în Belgia, Luxemburg, Elveţia. În Marea Britanie comerţul cu artă şi obiecte de colecţie este un cult, iar tîrgul de vechituri unul dintre templele în care acesta se oficiază. Spania şi Italia au şi ele tîrguri cu de toate, la fel Germania, olandezii, danezii, poate, nu sînt sigur, şi suedezii. De fapt, ideea de a vinde ce ai vechi prin casă este un pretext, principiul este cel de tîrg, unde vînzătorul este un individual, nu o firmă cu magazin în spate. Este vorba de distracţie, de fapt şi vînzătorii şi cumpărătorii se amuză, mai discută, mai negociază, şi multe, multe lucruri afli din astfel de vorbe, unele foarte practice.

Acum, este adevărat, unii trăiesc din ce vînd în tîrg şi alţii sînt chiar obligaţi să vîndă din bunurile deţinute pentru a acoperi plata unei necesităţi, uneori dure. Dar de faptul că încă nu se trăieşte bine, aşa cum am fost invitaţi cu toţii, nu este vina tîrgului, ci el este tocmai soluţia, tristă şi efemeră. Acum nu o să mă aştept să văd şi politicieni prin tîrg sau cu siguranţă nu acum, cînd pot fi traşi la bilanţ, dar în 2004 s-au văzut. Parcă a fost an electoral, nu? Şi local, şi parlamentar şi prezidenţial.

Dar lipsa acestor personaje nu afectează cu nimic peisajul şi atmosfera, are tîrgul personajele sale, mult mai frumoase şi mai interesante. Unii sînt adevăraţi colecţionari, şi dacă nu ar cere preţuri prea mari, în comparaţie cu mediul înconjurător, mi-ar fi chiar simpatici. Alţii aduc mereu lucruri de bun gust şi îngrijite, garnisite şi cu poveşti şi sfaturi. Puţini îşi cunosc limitele, au decenţă şi să te tocmeşti cu ei ar fi o crimă împotriva umanităţii. Cei mai nesuferiţi sînt cei care, dîndu-şi seama că au dat-o în bară cu preţul cerut, îţi aruncă un inocent "dar dumneavoastră cît aţi da?" o invitaţie care ascunde în ea intenţia de a beneficia gratuit de rezultatele unui studiu de marketing care m-a costat deja timp, bani şi benzină. În plus, există pericolul ca preţul indecent de mic pe care îl pronunţi, cu speranţa că va fi refuzat şi nu vei cumpăra, că oricum nu vrei să cumperi, să fie acceptat şi să nu mai ai încotro. Şi aşa te trezeşti la sfîrşitul circuitului comercial cu braţele pline de lucruri despre care nu ştiai că există şi sigur ştii că nu îţi trebuie.

Tîrgul are legendele sale, în ultimii 17 ani, dar nu recent, aici s-au făcut adevărate colecţii de artă. Cunoscători celebri sînt acreditaţi cu descoperiri fabuloa-se în ramele afumate şi acum orice este desenat sau pictat îţi este smuls din mînă de intermediarii afumaţi şi ei, care se miră de tupeul de a mai exista ceva pe piaţă pe care să nu-l fi controlat. Vino cu un tablou de acasă sau cumpără ceva din tîrg şi plimbă-te cu el, cărîndu-l cu greu. Vei primi oferte şi întrebări la fiecare pas. Dacă vrei să pigmentezi distracţia, fă-l greu vizionabil, să vezi dansuri din gît pentru a vedea pe ce ai pus mîna. Merită efortul, măcar pentru cît ţi-ai sucit tu gîtul şi ai avut parte numai de naturi moarte cu lubeniţă (probabil de la nitraţi), ţigănci înspăimîntătoare şi peisaje bucolice.

În această vară ori am îmbătrînit brusc ori ceva s-a întîmplat, de nu mai simt nicio plăcere să mă scol cu noaptea în cap pentru a merge la întîlnirea cu neprevăzutul intelectual. Deşi este mereu plin, şi pe vreme rece şi pe cea foarte caldă de acum, tîrgul nu mai este cel care a fost. În primul rînd şi-a schimbat mereu configuraţia. Este de-a dreptul hilar să-i vezi pe poliţiştii comunitari, foşti gardieni publici dar la fel de fără bac, acum mai oficial îmbrăcaţi, ba chiar şi în camuflaje şi blindaje, impunîndu-se în faţa unei băbuţe care ţine morţiş să-şi pună mileurile îngălbenite dincolo de banda lipicioasă care delimitează tîrgul. Acum se fac eforturi însemnate ca tîrgul care nu mai are loc la mese să fie revărsat în spaţiul de parcare unde au fost depozitate gheretele standard şi scumpe evacuate de Onţanu din Obor. Nişte schelete au mai rămas pe acolo, se mai ascund oamenii de soare şi cîinii de foame.

Cu siguranţă nu mai este tîrgul cel sincer şi adevărat pe care îl ştiam şi apreciam. Compatrioţii noştri care au venit deja bronzaţi în tîrg au parazitat şi acest peisaj romantic al Bucureştiului. De la seminţe de floare sau dovleac s-a trecut direct la artă românească interbelică, şi de la 10 mii, la 200 de euro. Dacă înainte mai descopereai ceva de preţ la un preţ acceptabil spre mic, acum oricine încearcă să vîndă ceva mai acătării în pictură, individual, este un duşman şi subiect de blesteme. Cel mai greu de suportat, însă, mai greu chiar decît kitschurile, sînt ororile semnate cu nume care înseamnă ceva, fără cea mai mică grijă de falsificare. Deşi nu mi-am închipuit vreodată că poate exista atîta naivitate în cineva încît să aibă cea mai vagă bănuială că ar fi vorba de lucrări autentice, am văzut oameni, e drept, mai ales femei, care au cumpărat nişte hîrtii mîzgălite cu carioca pe care scria Tia Peltz, de mînă, Iser, de tipar, sau Piliuţă, cu cupă, chiar la acele preţuri indecise, nici mari, cît un original, nici infime, cît meritau de fapt. Acest preţ ciudat este semnul clar că avem de-a face cu un fals dar şi cea mai puternică motivaţie a cumpăratorului, care nu poate rezista tentaţiei unui aşa chilipir. Ce am văzut recent întrece orice închipuire: pe un covor, de asemenea de prost gust, erau o mulţime de tablouri de aceeaşi mînă, proaspete şi apăsătoare, doar că unele erau semnate cu numele autorului real, iar altele Octav Băncilă de-a dreptul. Şi am plecat acasă, brusc, fără să mă uit în urmă, de teamă că am să văd pe cineva cumpărînd.