Banii şi bucuriile pieţei de artă

În acest moment al anului, privirea retrospectivă devine obligatorie. În cîteva zile trecem în anul acreditat cinematografic ca fiind al apocalipsei, facem presupuneri şi anticipări, bazîndu-ne pe ce s-a petrecut în anteriorul, 2011. Sîntem ajutaţi în demers de faptul că ultima lună a anului în curs, acest decembrie de toate felurile a organizat cele mai spectaculoase evoluţii, cele mai tari vînzări, depăşiri de recorduri, schimbări de nume la vîrf, detronarea mult aşteptată a lui Grigorescu. Asta la noi, desigur, că în restul lumii a fost un pic altfel.

Cum au mers lucrurile după 2008, anul Lehman Brothers şi a subprime-lor americane, am mai scris pe aici, de obicei tot cînd se schimbau anii. Impactul s-a simţit în 2009, cînd şocul a ajuns la piaţa de artă. Dar nu a ţinut mult, în 2010 arta s-a vîndut de minune. În primul rînd, a avut loc o reaşezare a pieţei, a principiilor şi a obiceiurilor comerţului cu artă. Preţurile au revenit cu picioarele pe pămînt iar cumpărătorii, care nu apucaseră să sărăcească suficient încît să li se atrofieze cheful de achiziţii, au făcut comparaţie cu preţurile practicate pînă în 2008 şi au ajuns la concluzia că e chilipir curat. Piaţa a crescut prin volum, dar nu au lipsit nici recordurile, în 2010 ieşind pe piaţă piesele unora cu probleme economice, care au întîlnit pe cei care încă nu se confruntau cu aşa ceva.

Acesta a fost fondul paradoxal cu care am intrat în 2011, astfel că nu putem decît să fim deplin de acord cu concluzia Artprice că primul semestru al acestui an a fost o vreme a recordurilor. "Cu un produs total al vînzărilor de artă de 6,3 milioane de dolari între 1 ianuarie şi 30 iunie, primul semestru din 2011 este cel mai prolific cunoscut vreodată pe piaţa de artă", apreciază Artprice fără menajamente. Este semestrul în care China a detronat SUA din fruntea pieţei internaţionale de artă. Sezonul new yorkez al vînzărilor de primăvară a fost unul de excepţie, cu efect contagios pe pieţele asiatice care îşi clamează insis-tent dreptul la atenţie. Al doilea semestru, cel scurt, din cauza lunilor de vară, dar intens, precum toamna-iarna cadourilor, a fost, însă, cam fără suflu, cu un ritm sacadat, gîfîit. Dacă veţi observa o suprapunere cu maxima îngrijorare europeană pentru viitorul proiectului comunitar şi, mai ales pentru moneda comună, aveţi dreptate şi simţ al observaţiei dezvoltat. Şi susţinem asta nu pentru că este Crăciunul poimîine şi mult lăudatul spirit ne cere să ne spunem gînduri frumoase. Ceea ce s-a întîmplat pe piaţa internaţională în acest al doilea semestru este un fenomen sau un complex de mai multe fenomene psihologice, în care anemica piaţă românească este scufundată, cu societate cu tot. Criza şi abundenţa de veşti îngrijorătoare, aşteptarea punctată de statistici negative nu fac decît să taie cheful oamenilor de a cumpăra artă. Acest al doi-lea recul de după 2008 poate avea ca rezultat tocmai curăţirea suplimentară a obiceiurilor de achiziţie şi transferarea pieţei exclusiv sau măcar zdrobitor dominant în sfera investiţiilor. Nu se mai cumpără pentru suflet şi pereţii personali, ci strict pentru plasarea banilor şi, eventual, înmulţirea lor. Dacă nu ne mai satisfac gravurile de pe dolar şi euro, să cumpărăm altele, care nu au de a face cu băncile de emisie, unele mai mari, mai colorate, în tiraje mult mai mici. Sau pe pînză, puse în ramă, în exemplare unice, ori în relief, din piatră şi metal, foarte rar din lemn. Faptul că piaţa a fost "salvată" de o serie de prestigioase evenimente comerciale, adică tîrguri internaţionale, demonstrează exact faptul că intenţiile de piaţă le depăşesc pe cele estetice şi, deşi nu ştiu dacă mai era nevoie, comerţul de artă devine tot mai apropiat de mecanismele şi comportamentele bursiere. Mai mult, vînzările au migrat serios spre Asia pacifică şi spre internetul universal, acolo unde nu este nici criză şi nici durere.

De la înălţimea unui milion şi 6 sute de mii de euro adunaţi la şedinţa de iarnă, şi de la cea a noului record de piaţă, 290 de mii de euro pentru un nud de Tonitza - îşi mai aminteşte cineva de Aişe de Ressu - care l-a detronat pe Grigorescu la el acasă? Artmark face bilanţul lui 2011 şi consideră că acest an este "unul istoric pentru tranzacţiile cu artă din România, care au cunoscut un avânt fără precedent". Cu o proporţie, după propriile calcule, de 77 la sută din piaţa românească, Artmark îşi permite să extrapoleze bunăstarea şi bunăfuncţionarea de care dă dovadă de cînd se ştie, adică de trei ani. Anul a fost al tranzacţiilor de peste 200 de mii de euro şi al lucrărilor de Grigorescu. Acest succes a impus lucrările semnate Grigorescu şi pe piaţa internaţională. De fapt, e vorba doar de Bonhams, care a scos în acest an doi Grigorescu la vînzare, cine ştie de pe unde, la Londra, dar şi la New York, reuşind preţuri neaşteptat de bune pentru acest necunoscut al pieţelor neromâneşti, ceva care să amintească de succesul pe piaţa românească de care s-a aflat pînă dincolo de Ocean şi Mînecă. Cine ştie, poate că acum vor începe să vîndă şi Tonitza. Poate nu imediat, condiţiile trebuie pregătite. În SUA, de exemplu, un site dedicate pictorului John William Godward, coleg de licitaţie cu Grigorescu-Bonhams de la New York, vinde cui plăteşte copii profesioniste după Grigorescu aflat în cel mai tare muzeu de artă al României, cel incendiat exact acum 22 de ani, în seara de 22 decembrie, încît nu vom şti niciodată cine trăgea cu ce putea de acolo, inclusiv cu ochiul, şi cîte opere de artă au dispărut, atunci, acolo, în incendii sau pe uşă.

Artmarkul rememorează cu plăcere un an de realizări, de cifre frumoase dar şi de iniţiative culturale. Goldartul, casa de licitaţii de artă mutată în casă nouă în acest an, a punctat esenţial în mai multe direcţii, cu eforturi şi cheltuieli numai de ea ştiute. Ideea de casă de licitaţii în formula clasică, vecină cu inerţia, a fost străină familiei Ghilduş încă de la primele sale iniţiative pe piaţă, dar la Goldartul actual este vorba de o înflorire care transformă această mentalitate de meritoriu impact în filosofie de viaţă.

Tot în acest an, clujenii bilingvi de la Quadro au vorbit perfect limbajul comerţului de artă, cu mai multe licitaţii, mai bine organizate, cu oferte de excepţie, ba chiar de vis pentru cunoscătorii modeşti dar iubitori pasionaţi ai artei de dincolo de munţi. Celelalte case au continuat să lupte cu ineficienţa crasă a pieţei româ-neşti de artă, ieşirea din rutina formulei fiind refuzată aproape programatic sau greu de realizat. O neplăcută specializare pare a se fi realizat pe anumite zone în promovarea falsurilor într-un spaţiu cu atitudine atrofiată. Asta a generat reacţia, coerentă şi revelatoare ca un articol din această rubrică, a unui galerist ce propunea poate singura noastră salvare, cea prin românii mari, uriaşi, care au primit recunoaşterea în ţara luminilor artei, Franţa, şi capitala sa minunată, Parisul, marele Bucureşti de altădată. Cu dovezi de la sfinţii tutelari ai expertizei, Lucian Georgescu ne arată de cîte ori s-a încercat ca un penibil aşa-zis Brauner să fie băgat pe piaţă, cum se cutremură familia lui Marcel Iancu cînd tot felul de ciudăţenii sau copii jenante sînt trecute în contul marelui artist care a dăruit Bucureştiului nu pînze sau desene, ci ditamai casele pe care le-a proiectat.

Dar cum Crăciunul vine, să căutăm sub brad şi artă, nu prea scump, chiar mică şi frumoasă, cît să ne încînte sufletul. Nu uitaţi că un caltaboş bun mai găseşti, dar un obiect de artă, mai rar. La anul şi la mulţi ani, Crăciun fericit!