Bolile terminale ale democraţiei

Este posibil ca îndatoririle şi responsabilităţile oficiului de Preşedinte al Statelor Unite să fi fost încredinţate unei persoane cu o stare de sănătate mentală precară? De fapt, întrebarea pe care ziariştii care au interacţionat în ultimele zile cu Preşedintele Trump şi alţi observatori politici americani o pun acum, deschis, public, după primele 100 de zile de mandat, este: Cît de precară? Suntem sau nu în zona patologicului care poate şi trebuie să fie evaluat şi atestat medical?

Cei ce caută muniţie grea împotriva "democraţiei", pe motiv că este un sistem compromis, dacă nu cumva chiar din concept, atunci cu siguranţă de "practica istorică", adică de ceea ce a arătat de-a lungul timpului că este în stare, nici nu trebuie să se mai ostenească, prea tare. Iată un motiv... şi ce motiv!... să ne hotărîm, în sfîrşit, să punem capăt acestui nefericit experiment al istoriei moderne. Într-o democraţie, cetăţenii sunt egal îndreptăţiţi să concureze şi să obţină, prin vot majoritar, orice funcţie eligibilă din instituţiile de guvernare ale statului. Inclusiv funcţia care este asociată cu Puterea în sens absolut, cum este şi cazul funcţiei prezidenţiale din Statele Unite. Deşi este o democraţie, în cel mai profund sens al termenului, nimeni în America nu se sfieşte să spună şi să creadă cu convingere, ba chiar şi cu mîndrie, pe alocuri, că Preşedintele este "cel mai puternic om din lume", ergo şi din America! Cetăţenii, însă, au prostul obicei să penduleze între starea de sănătate şi stările de patologie. Un balans periculos, care se termină, uneori mai tîrziu în viaţă, alteori foarte devreme, dar inevitabil, prin bascularea definitivă în prizonieratul maladiilor. Povestea se termină pe fundalul, oarecum întunecat, al patologiilor terminale! Ce ne facem cînd aceşti cetăţeni bolnavi ajung să dispună de putere, de putere în sens absolut, chiar şi în cazul democraţiilor (vezi Preşedintele Statelor Unite) şi, pe cale de consecinţă, de destinele a milioane de oameni? Subiectul nu este chiar necunoscut cercetării, de la celebrele "Aceşti bolnavi care ne conduc", Pierre Accoce, Pierre Rentchnick şi "Aceşti nebuni care ne conduc", Pascal de Sutter, pînă la intervenţiile şi discuţiile conduse de somităţi ale domeniului, din cadrul conferinţelor şi congreselor internaţionale de psihologie, ori de politologie, la care subiectul apare din cînd în cînd. Puse cap la cap, experienţele de viaţă ale unora dintre cei mai influenţi oameni politici şi conducători din vîrful piramidei puterii, în democraţiile moderne, ilustrează aproape toate capitolele de patologie psihologică dintr-un tratat care se predă la cursurile universitare: de la schizofrenie şi paranoia, la dependenţa de droguri şi alte medicaţii de susţinere, de la nevroze şi depresii, la supra-agresivitate, ori rezistenţa zero la contrarietate, nevoia de supra-protecţie şi supra-acceptare etc. Şi, nu doar patologia psihiatrică este semnificativă. Boli cronice, de la "banalul" diabet, la afecţiuni ale ficatului, inimii sau rinichilor, ale tractului digestiv, ale sistemului osos şi muscular sau ale sistemului endocrin etc., sunt capabile să altereze semnificativ, constant, dacă nu puterea de decizie în ansamblu, cu siguranţă, timingul şi orientarea deciziilor, a alegerilor pe care aceşti oameni le fac, atunci cînd sunt confruntaţi cu situaţii limită, ori dificile. De cele mai multe ori, aceste decizii nu sunt benefice nici păcii, nici liniştii, nici bunăstării celor pe care îi conduc, fie şi vremelnic. Pe cale de consecinţă, trebuie să constatăm că "Democraţia", ca sistem de guvernare, pe lîngă alte nenumărate deficienţe şi dificultăţi o are şi pe aceea că este vulnerabilă la patologia oamenilor puterii. Vrînd, nevrînd, prin contaminare, contagiune şi transfer direct, democraţia cade pradă bolilor de care suferă cei ce ajung la butoanele puterii, chiar şi pe cale democratică. Iar remediile, deşi par la îndemînă, sunt în realitate inaccesibile! Un om obişnuit poate fi luat de mînă de cineva, din familie, ori de la locul de muncă, şi trimis la medic pentru un cosult-diagnostic medical care să arate dacă şi în ce măsură capacităţile sale de exercitare a unei profesii-funcţii sunt afectate de o stare patologică sau alta. Un om ale cărui decizii sunt sistematic afectate de boala-bolile de care suferă nu mai este lăsat să conducă nici măcar un atelier de croitorie! Cînd bolnavul nostru îndeplineşte o funcţie de stat, eligibilă, lucrurile se complică enorm, ba chiar insurmontabil, nu din cauza vreunei probleme practice, ci a uneia de principiu: dacă "poporul" i-a dat mandatul, prin efectul legii simetriei, doar "poporul" poate să i-l retragă. Instituirea controlului unui grup profesional oarecare, medici psihiatri să spunem, asupra atribuirii-retragerii mandatului funcţiei publice eligibile, introduce o inacceptabilă distorsiune (chiar dacă dezirabilă din alte puncte de vedere!), în logica democraţiei. Va să zică, şi dacă avem remediul, nu îl putem administra decît cu costul încălcării masive, ruinătoare, a principiilor fundamentale, constitutive, ale democraţiei!

Vorba lui Caragiale: din această dilemă, nu putem ieşi!