Carte fără parte

Mai este nevoie de cultură în secolul al XXI-lea? Într-o epocă în care vulgaritatea este privită de mulţi ca o formă de expresie democratică - ca o de­pă­şi­re a limitelor impuse, ca acces al popo­rului la spectacolul cetăţii - ce loc mai poate avea pedanteria culturală forjată în saloanele aristocratice din secolul la XVIII-lea? În faţa erupţiei internetului, a atotputernicului Google şi a transformării lui homo sapiens în homo videns, cultura tradiţională este respinsă ca semn al trecutului. Iar trecutul, se ştie, e demn de dispreţ! În România, acestui fenomen general i se mai adaugă şi refuzul propriei culturi, expresie a unui sentiment colectiv de nemulţumire şi a unei prelungi crize de identitate. Recuzarea culturii autohtone - dincolo de obişnuitele reacţii fundamentaliste cu nuanţe naţionaliste sau ortodoxiste care nu schimbă cu nimic la nivelul comportamentului colectiv - se traduce, pe plan economic, prin refuzul produselor româneşti. Iar acum, în timpul unei crize economice de o duritate fără precedent, această tendinţă îşi dovedeşte forţa destructivă. Căci, în zadar va fi oprită deprecierea monedei naţionale prin împrumutul de la FMI, dacă producţia românească nu va putea profita de aceasta. Degeaba declară noii profeţi că pot "vedea" ieşirea din criză aproape; niciun economist serios nu îşi poate permite astăzi riscul de a mai face predicţii. În cel mai bun caz, pornind de la experienţe asemănătoare, poate propune ipoteze de lucru pe baza cărora să se elaboreze politici economice. Iar aceasta ţine tot de cultură, în sensul său consacrat, de atitudine intelectuală elevată, care se bazează pe cunoştinţe universale şi temeinice

Cultura nu este nici străină, nici contrară economiei. Din contră, cele două sunt strâns corelate. Doar totalitariştii de toate culorile aveau alergie la cultură şi au reacţionat isteric la orice referinţă culturală. Nu spunea Goebbels că, dacă aude cuvântul cultură, îi vine să pună mâna pe pistol? Iar efectul acestei poziţii este bine cunoscut, chiar dacă unii nu vor sau nu pot învăţa din istorie. Nu trebuie însă să uităm că vechiul fascism şi comunismul au ştiut să folosească revoluţia tehnologică în propriile scopuri, profitând de lipsa de reacţie şi absenţa reglementărilor. Cultura tradiţională, cu democraţia sa de celuloză, a fost repede anihilată de radio, megafon sau cinematograf atunci când, în paralel cu criza dintre 1929-1933, totalitarismele preluau iniţiativa şi cucereau puterea. Mai târziu televizorul, iar acum internetul bulversează ultimele rudimente ale culturii tradiţionale pe care, după al doilea război mondial, se reconstruise democraţia şi economia de piaţă. Şi din nou unii vor să pună mâna pe pistol, după ce au pus mâna pe putere.

După ce, în România, decenii la rând cultura a fost cenuşăreasa politicii, a venit vremea când starea culturii şi a economiei se aseamănă. Intrarea celor fără cultură şi instrucţie serioasă în politică şi economie nu a democratizat societatea, ci a dis­trus eşafodajul cultural pe care se construia societatea. Acum, când şmecheria nu mai ţine loc de inteligenţă, iar "tunul" nu poate oferi afacerii stabilitate, lipsa de cultură a celor ce au făcut "legea" atâta vreme apare în toată splendoarea sa. Dar ura lor împotriva cărţii a rămas intactă, ba chiar a fost transmisă, ca un virus, către întreaga societate. Consumăm foarte puţină cultură. Aproape nu mai citim. Oare de ce? Poate pentru că aceia care citesc, gândesc? Iar gândirea este subversivă­!