CE AR TREBUI ŞI CE N-AR TREBUI SĂ FACĂ ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL CRIZEI? Eurofanatismul

Nu şapte vaci slabe, ci vreo opt-nouă am visat, de când analişti izolaţi au semnalat iminenţa crizei financiare mondiale, aşa că o parte din personalul autorităţilor a realizat că nu urmează şapte vaci grase, ba chiar, în vise, le apar schelete.

Persistenţa crizei financiare, în pofida faptului că, an de an continuă să fie decernate Premiile Nobel în economie, insinuează descurajare colectivă şi decepţie faţă de capacitatea noastră să ne imaginăm soluţia problemelor pe care ni le-am creat, astfel că "euroscepticii" de ieri au devenit astăzi "realişti", în timp ce optimiştii, "eurofanatici".

Este, probabil, motivul pentru care, în acest început de an 2015, subiectul crizei mondiale a devenit favoritul conferinţelor selecte de la noi, care au prins să-şi pună şi problema că România ar trebui să joace şi ea un rol în context şi ce-ar putea ea să facă pentru sine, ca organizaţie statală spre folosul cetăţenilor săi.

Textul care urmează este răspuns unei asemenea solicitări.

• CELE TREI RĂSPUNSURI

Dacă întrebarea "Ce va face România, în contextul crizei?" i-ar fi pusă unui profet, iar profetul acela aş fi eu, atunci aş răspunde: "Nimic".

Noi nu ne-am sincronizat niciodată decât sub conducere despotică sau drept reacţie la tiranie şi, din perspectiva acestei experienţe istorice, la ameninţarea relativ conceptuală a crizei singura noastră reacţie previzibilă este că nu vom face nimic; nu este verosimil că ne-am mobiliza organizat de-a lungul vreunei strategii - nici la nivelul politicului şi administrării şi nici (cu atât mai puţin) popular.

"Nimic" este singurul răspuns şi nu are trei variante.

Dar întrebarea nu este adresată profeţilor, pentru că întrebarea nu este practică, ci teoretică:

"Ce ar trebui să facă România în contextul crizei mondiale?"

Cu toate că această formulare schimbă datele problemei, totuşi capacitatea de răspuns pare cam îngustă.

Experţii noştri financiari - de la ziarişti şi profesori, până la bancheri, teoreticieni ai finanţelor şi academicieni - deşi dau un singur răspuns, mai oferă şi o critică a acestui răspuns şi furnizează şi un non-răspuns, acoperind, aparent, necesarul mulţumitor de "trei" răspunsuri.

1. Non-răspunsul este "Nu ştiu"; el nu implică neapărat discursul, poate fi exprimat prin simpla ridicare din umeri.

2. Ceea ce numim "răspuns" este rezumat de formularea "Să respectăm regulile" (înţelegând prin asta "regulile Uniunii Europene"), sub argumentul că nu avem alternativă şi că "trebuie" (sau este mai bine) să împărtăşim destinul UE.

Dar, Zona Euro este ameninţată de disoluţie şi, în această eventualitate, însăşi Uniunea Europeană capătă statut de "experiment", astfel că răspunsul, altădată meritoriu şi aplaudat, devine "eurofanatic" - un fel de confuzie între apartenenţa la NATO şi calitatea de membru UE.

3. Adineauri, tocmai am criticat răspunsul, dar cei care se exprimă "politically correct" nu o fac în acest fel frust, ci, doar, îşi exprimă prudenţa, îndemnând la rezervă faţă de obiectivul adoptării monedei euro şi la oarece expectativă vizavi de aderarea la proiectul Uniunii Bancare Europene, pentru că evoluţiile din ultimul an îl fac să pară din ce în ce mai inconsistent.

(continuare în pagina 11)

Totuşi, nimeni nu afirmă că răspunsul "să respectăm regulile" este greşit.

Dar el este greşit.

Aproape că n-am întâlnit pe nimeni, până acum, care să spună că am putea să ne apucăm de treabă şi că tocmai asta ar trebui să facem.

Există excepţii.

• CÂT MAI DUREAZĂ CRIZA?

Prin 1925, un economist sovietic, pe numele său Nikolai Kondratiev (căzut ulterior în dizgraţia lui Stalin), a introdus în ştiinţa economiei mistica "teorie a ciclurilor" (crizele alternează fatalmente cu avântul, ceva de genul "după noapte, vine zi"), care, deşi nu este decât empirism, se prezintă pe sine drept lege.

"Teoria ciclurilor" a fost adoptată entuziast de economiştii anticomunişti, convertind-o să nască speranţa în această perioadă a crizei, când cu toţii aşteptăm ca economia să zdrobească străfundurile şi apoi, "comme il faut", să se relanseze către suprafaţă, ca să ne putem relua obişnuinţele.

Dacă "teoria ciclurilor" ar fi fost o lege a economiei, atunci tot bănetul cheltuit de statele europene şi de SUA în strădania să strunească prăbuşirea pieţelor financiare va fi fost irosit inutil, pentru că nu aveam de ce să ne zbatem într-atât - ar fi fost de ajuns să aşteptăm cu răbdare ciclul de revigorare economică.

Încăpăţânată, criza persistă, ba chiar se adânceşte şi se amplifică.

De fapt, intuim că trăim un alt moment economic decât cel al lui Kondratiev de acum nouăzeci de ani, când masa monetară planetară, de exemplu, evolua orizontal, iar nu asimptotic la verticală, ca astăzi (grafic, sinusoida ciclurilor are sens doar pe orizontală; pe verticală, însă, tinde la nonsens).

Aşa-numita "relaxare cantitativă", găsită de americani drept "soluţie" la supraîndatorarea statelor (şi la surparea sistemului bancar - măsură adoptată "in extremis" şi de Uniunea Europeană), nu reprezintă decât "emisiune de datorie", marcând hotarul ingeniozităţii în ştiinţa economiei: datoriile prea mari să mai poată fi plătite sunt "rezolvate", absurd, prin mai mare îndatorare.

NOTĂ

Recomandările formulate de laureaţii Premiului Nobel în economie, ca Uniunea Europeană să se federalizeze ca stat, după modelul Statelor Unite ale Americii, au în vedere să asigure condiţiile politice şi fiscale necesare eficienţei acestei "soluţii" a "relaxării cantitative" adoptate de americani, trecând sub tăcere că, de fapt, această aşa-zisă "rezolvare" se bazează pe statutul de "monedă internaţională" al dolarului american, importând bunuri şi servicii de peste graniţă, în schimbul emisiunii de monedă; fiind echivalenta unei măsuri de forţă aplicate străinătăţii, ea nu poate fi decât vremelnică şi deci nu reprezintă o rezolvare autentică a crizei, ci o soluţie locală, specifică naţiunii celei mai puternice.

Mobilizarea statelor BRICS şi iniţiativa de dată recentă a Chinei să edifice o bancă alternativă la Banca Mondială sunt acţiuni care urmăresc ruperea "Bandei Mobius" pe care circula dolarul (dat drept model speculativ pentru euro).

Absurditatea naşte suspiciunea că, de fapt, modelul economico-financiar dezvoltat pe mecanismul creditării cu dobânda şi-a pierdut funcţia de autoreglare, adică exact funcţia presupusă de "teoria ciclurilor".

Este această criză manifestarea unei limite a viabilităţii modelului economiei bazate pe creditul cu dobândă?

Graficul evoluţiei Produsului Intern Brut planetar, în raport cu cel al evoluţiei datoriei globale sugerează răspunsul afirmativ: da, ne găsim la capăt de linie, tendinţele celor doi indicatori sunt divergente - comportamentul economic dovedeşte nesăbuinţa ireversibilităţii în cadrul sistemului bazat pe creditare cu dobândă.

Prin urmare, putem suspecta că, în principiu, criza financiară mondială nu este doar actuală, ci definitivă.

Putem suspecta că modelul de dezvoltare bazat pe creditul cu dobândă va fi înlocuit, în timpul vieţii noastre, cu altceva, stârnindu-ne imaginaţia.

Sunt semne distincte că procesul a început, deja, de câţiva ani, iar calendarul său viitor poate fi aproximat.

• CE POATE FACE ROMÂNIA?

Odată formulată această suspiciune că misticul ciclu al revigorării economico-financiare bazat pe credit cu dobândă este aşteptat zadarnic, putem configura ce ne-ar fi potrivit nouă să facem.

Mai întâi, ar trebui să devenim conştienţi că noi ne aflăm într-o criză economică proprie, internă, fără nici o legătură cu aceea mondială, venită din succesivele tranziţii dintr-o organizare social-economică în alta, în ultimul veac şi jumătate, regimuri niciodată consacrate de facto, aspecte specifice obştei săteşti convieţuind bine cu reflexe comuniste, suprapuse peste iobăgia angajată în societatea informaţională, dezvoltând afaceri capitaliste.

Acest talmeş-balmeş în dispreţul regulilor poate să devină un avantaj când regulile se dovedesc disfuncţionale, făcându-ne mai permeabili la un model satisfăcător al viitorului, cu atât mai mult cu cât dispunem de o sensibilitate naţională cultivată pentru dadaism, absurd şi istoria religiilor.

Concomitent, am putea să ne îngrijim, practic, de agricultură, ca să ne asigurăm securitatea alimentară.

Securitatea alimentară ne-ar oferi posibilitatea să dezbatem cu zâmbetul pe buze toată această problematică a crizei, să gustăm privilegiul că îi suntem contemporani, să trăim înfiorarea că ne aflăm pe pragul altei lumi - să visăm.

Securitatea alimentară oferă independenţa faţă de organismele financiare internaţionale, care pot să nu fie privite drept "un rău necesar", ci drept organizaţii ameninţate de dezagregarea sistemului pe care îl păstoresc.

Experţii noştri în macroeconomie şi cei din agricultură pot imagina strategia naţională de realizare a securităţii alimentare, de unde să înceapă, paşii concreţi şi timing-ul; după mine, ar trebui să începem de la sistemul de irigaţii (în indiferent ce natură a proprietăţii), gestionat de obşti locale, după reguli simple (precum cele studiate de laureata premiului Nobel Elinor Ostrom, în Punjab - India).

O agricultură dezvoltată ne-ar asigura prezentul.

Viitorul ni l-am putea asigura prin performanţă internaţională în câteva domenii sau într-un domeniu de excelenţă, de pildă în informatică, unde ar fi de ajuns un proiect şi bunăvoinţa guvernamentală pentru mobilizarea coerentă a forţelor de care dispunem.

Nici asigurarea prezentului, prin agricultură, şi nici asigurarea viitorului, prin informatică, nu ar reclama investiţii de stat, ci doar atenţia sa şi toleranţa pentru decizia policentrică, cea locală, implicată.

Desigur, răspunsurile acestea sunt incomplete.

Dar sugerează că ar exista alternativă, pentru noi, la eventualitatea disoluţiei Uniunii Europene şi că nu suntem obligaţi la "eurofanatism".

Sugerează că ne-am putea face un "plan B" faţă de resemnarea "să respectăm regulile", şi că, întrucât acest "plan B" ne este oricum cerut de Uniunea Europeană ca program de dezvoltare naţională, el ar trebui să devină "planul A".

Sugerează că am putea face ceva pentru noi şi că am putea deveni exemplu.

În principiu.