Ce este extrema dreaptă astăzi?

După ce rezultatul ultimelor alegeri parlamentare din 1 noiembrie din Israel a devenit cunoscut, iar noua majoritate - între timp, de pe 29 decembrie 2022 ajunsă la guvernare - a devenit clară, Eva Illouz, o foarte cunoscută socioloagă israeliană care predă la Universitatea ebraică din Ierusalim şi este directoare de studii la EHESS (Ecole de Haut Etudes en Sciences Sociales - Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale) din Paris, autoare a unei cărţi recunoscute internaţional, Manufacturing Happy Citizens: How the Science and Industry of Happiness Control our Live (Fabricând cetăţeni fericiţi: cum ştiinţa şi industria fericirii controlează viaţa noastră) scria, într-un editorial publicat în Le Monde pe 15 noiembrie că "a treia forţă politică din Israel reprezintă ceea ce suntem obligaţi să numim, împotriva voinţei noastre, fascism israelian". Un fascism israelian? În faţa acestei constatări mulţi au reacţionat critic, dar problema apropierii dintre extrema dreaptă şi fascism rămâne.

Să fie fascismul un fenomen istoric? Este ceea ce cred cei ce vorbesc despre post-fascism când definesc linia ideologică a Fratelli d'Italia. Dar, cum am explicat altădată în paginile Bursei, post-fascismul este o formulă clonată parţial după post-comunism, fără însă a avea aceeaşi relevanţă. Post-comunismul descrie nu o ideologie, ci o situaţie de fapt: transformarea partidelor din fosta lume comunistă în partide-cartel, fără o ideologie clară, dar care confederează aleşi locali interesaţi să-şi asigure accesul la fonduri publice. Or, termenul post-fascism ar vrea să descrie un grup de politici, practici şi ideologii observate peste tot în lumea de azi care, fără a recurge la "tehnica loviturii de stat" (ca să-l parafrazăm pe Curzio Malaparte), promovează practici contrare democraţiei liberale.

Post-fascismul este un termen vag şi neclar, care nu poate fi falsificat (în sensul lui Karl Popper care considera că falsificarea face posibilă apropierea de adevăr datorită unor conjecturi şi respingeri succesive). Din această perspectivă, o teorie cu adevărat ştiinţifică nu poate fi verificată, dar trebuie să fie refuzată (sau falsificabilă). În schimb, definiţia "fascismului etern" dată de Umberto Eco poate fi folosită foarte bine pentru a explica acest tip de mişcări politice.

În privinţa unor termeni concurenţi, precum populism sau naţional-populism, sensul lor se modifică în funcţie de context. Spre exemplu, o autoritate în materie, precum politologul olandez Cas Mudde vorbeşte, uneori în aceeaşi lucrare, atât de "populism", cât şi "extremă dreaptă" sau "dreapta radicală", şi trece în revistă un numărul mare de termeni folosiţi pentru a desemna "extrema dreaptă". Aceste formule rămân mereu vagi, mai ales când conţinutul lor variază de la o limbă la alta şi de la un context la altul. În engleză sunt folosite, de exemplu, în acelaşi timp extreme right, radical right sau far right, iar în franceză extrLme droite sau droites radicales (la plural), dar aceşti termeni definesc un ansamblu de mişcări cât se poate de diverse. De aceea, o formulă precum mişcări ale dreptei radicale are avantajul că evocă atât rădăcinile istorice ale acestor curente aparent eterogene, cât şi fundamentul lor ideologic care poate astfel cuprinde atât fascismul (şi legionarismul la noi), cât şi nazismul.

În orice caz, a vorbi de "extrema dreaptă" presupune clasificarea tuturor forţelor politice dintr-o ţară (sau dintr-o regiune în care pot fi identificate suficiente asemănări) pe o axă dreapta-stânga. Or, acest lucru nu mai corespunde realităţii (dacă o fi corespuns vreodată!). De exemplu, această formulă nu permite clasificarea libertarienilor - dintre care vedem câţiva şi la noi - care pur şi simplu propun desfiinţarea statului. Aceştia nu pot fi trecuţi la extrema dreaptă, dar nici nu corespund dreptei clasice, liberale sau conservatoare.

Pe de altă parte, expresia "dreapta revoluţionară", căreia istoricul israelian Zeev Sternhell i-a dedicat o carte fundamentală (La droite revolutionnaire - Les origines françaises du fascisme - Dreapta revoluţionară - Originile franceze ale fascismului), este clarificatoare, dar descrie doar partea istorică a fenomenului.

Într-o perioadă de reorganizare a câmpului politic ca cea actuală este mult mai eficientă definirea partidelor folosind criterii clare, cum ar fi programul, baza socială de la care se revendică şi nu în ultimul rând mecanismul care defineşte alegerile politice, economice şi societale pe care le susţine (jocul pieţei libere, liderul popor sau voinţa politică democratică).

În fond, fascismul nu a dispărut - cum nu a dispărut nici liberalismul, care este mult mai vechi - ci s-a adaptat contextului. Respingerea etichetei fascist este la fel de periculoasă ca folosirea sa abuzivă.

Or, revenind la Eva Illouz, aceasta nu se aventurează într-o mare necunoscută, ci explică cât se poate de clar de ce îl situează pe Itamar Ben Gvir (liderul Forţei evreieşti- Otzma Yehudit) "dincolo de populism": pentru că aceasta susţine violenţa ca un recurs legitim pentru a apăra "ţara, naţiunea şi Dumnezeu". Iar recenta propunere de lege care pune în primejdie bazele statului de drept în Israel prin neutralizarea Curţii supreme de justiţie, propusă de Yariv Levin (care este membru al Likud şi nu al Otzma Yehudit) este considerată de Esther Hayu, preşedinta în funcţie a acestei instituţii juridice esenţiale, ca punând în acţiune o tiranie a majorităţii parlamentare care va da "o lovitură fatală independenţei şi autonomiei sistemului judiciar pentru a-l reduce la tăcere", schimbând astfel "identitatea democratică a ţării dincolo de ceea ce este imaginabil". Yariv Levin, Itamar Ben Gvir, Bezalel Smotrici (liderul Partidului sionist religios - HaTzionut HaDatit) dau tonul astăzi în politica israeliană. Iar ceea ce pun în aplicare nu poate fi cuprins în formula vagă şi imprecisă de extremism de dreapta. Este mai mult decât atât!