Ce va rămâne după COP27?

Vineri, 11 noiembrie, după ce preşedintele american Joe Biden a ieşit întărit după alegerile de la mijlocul mandatului, s-a îndreptat spre Sharm el-Sheikh, unde se ţine COP 27. Preşedintele american, care a reintrodus SUA în sistemul acordurilor de la Paris - din care America se retrăsese în 2017 sub Donald Trump - va fi mult mai credibil acum, după succesul realizat de democraţii americani la alegerile din 8 noiembrie. Iar temele ecologice au jucat rolul lor în acest succes pe care sondajele de opinie nu l-au prevăzut. Să mai existe încă speranţă pentru ca justiţia climatică să se impună? Pentru a stimula speranţa că o lume echitabilă din punct de vedere climateric este realizabilă sunt necesare şi astfel de momente în care liderii pot simula mobilizarea cetăţenilor şi a creşte încrederea în capacitatea progresului tehnic de a contribui la schimbarea cursului istoriei.

De fapt COP reprezintă o bună dovadă că ONU are în continuare un rol pozitiv de jucat. Conferinţele Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, organizate începând din 1995 - când primul COP s-a desfăşurat la Berlin, după ce reuniunea ONU de Rio de Janeiro din 1992 pusese bazele conceptuale şi politice ale dezvoltării durabile - sunt organizate anual în cadrul Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC). Acestea au forma reuniunilor oficiale a părţilor UNFCCC (Conferinţa părţilor, COP) pentru a evalua progresul în abordarea schimbărilor climatice şi, începând de la mijlocul anilor 1990, pentru a negocia Protocolul de la Kyoto (1997) şi pentru a stabili obligaţii juridice obligatorii pentru ţările dezvoltate de a reduce emisiile lor de gaze cu efect de seră. Din 2011 până în 2015, întâlnirile au fost folosite pentru a negocia Acordul de la Paris ca parte a platformei Durban (2011), care a creat condiţiile pentru o acţiune climatică generală. Deja revenirea SUA în 2021 a marcat o cotitură, dar starea de sănătate a democraţiei americane dovedită la alegerile de la jumătatea mandatului prezidenţial actual este un stimulent suplimentar care ar putea contribui la relansarea unui proces de care depinde supravieţuirea omenirii.

Există deci motive pentru a spera că efectele catastrofale ale procesului de schimbare climaterică pot fi încetinite şi poate chiar inversate. Chiar dacă previziunile ştiinţifice - aşa cum demonstrează rapoartele GIEC (Grupul interguvernamental de experţi privind schimbările climatice cunoscut şi prin acronimul său englez IPCC -Intergovernmental Panel on Climate Change) - încurajează pesimismul, este necesar ca încrederea în eficacitatea justiţiei climatice să fie resuscitată. Şi asta pentru că, datorită schimbărilor climatice şi a crizei biodiversităţii vizibile pentru toate persoanele de bun simţ, epoca noastră pare să predispună spre eco-anxietate. Iar această stare de spirit ar putea contribui la eşecul unei acţiuni de a cărei urgenţă şi necesitate sunt conştienţi toţi decidenţii responsabili.

Este oare realist să aspirăm la limitarea încălzirii globale la 1,5EC până la sfârşitul secolului în comparaţie cu epoca preindustrială, ştiind că în cel mai recent raport de evaluare GIEC se demonstrează că s-a atins deja un nivel mediu de 1,1EC? De fapt, incertitudinea joacă un rol important în rezolvarea acestei dileme care este în egală măsură ştiinţifică şi morală. Dar există o evidenţă de bun simţ care trebuie transformată într-un principiu fundamental: măsurile necesare pentru a evita o catastrofă climatică presupun limitarea încălzirii globale la 1,5EC, deoarece o încălzire de 2EC ar afecta sute de milioane de oameni care ar intra într-o spirală infernală a sărăciei. De fapt, costurile politicilor climatice sunt mai mici decât gestionarea costurilor încălziri globale, iar prezenţa activă a SUA este cheia pentru ca această politică să poată fi pusă în aplicare.

Dar chiar şi aşa, angajamentele de reducere a emisiilor asumate de către statele lumii în baza Acordului de la Paris (2015) abia dacă sunt suficiente pentru a evita spirala schimbărilor climatice periculoase. Chiar dacă nu există nicio garanţie că statele vor respecta angajamentele asumate, prezenţa americană este un element de speranţă. Numeroasele beneficii - chiar şi pe termen scurt - ale tranziţiei energetice, pe care războiul lui Putin din Ucraina şi acţiunea conjugată a Rusiei şi ţărilor OPEC+ au vrut să o încetinească, demonstrează deja avantajele pentru sănătate şi mediu ale reducerii numărului de vehicule termice şi centrale pe cărbune sau de beneficiile economice ale surselor regenerabile. Însă pentru a reuşi, acest efort are nevoie de mobilizarea pe care doar organizaţiile societăţii civile o pot realiza în jurul unui proiect de tranziţie energetică capabil să (re)câştige sprijinul unei mase critice de cetăţeni. Aşa că ceea ce rămâne după COP27 este nu doar speranţa că direcţia este sigură, ci şi că există deja condiţiile pentru ca oamenii să se mobilizeze pentru a obliga decidenţii să-şi ţină promisiunile.