Cei 33

În final, peste câteva zile, cu sau fără manipulări, cu sau fără fraude, România va dispune de 33 de europarlamentari. Ce se va întâmpla cu aceştia? Cum ne vor reprezenta ei? În ce măsură România ar avea de câştigat? Şi în ce măsură de pierdut?

Scamatoria generată prin comasare şi prin alegeri locale înainte de termen ne va costa mult din perspectiva substanţei democratice a statului român. La fel şi modul brutal în care procurorii au intervenit nu la timp, ci pe ultima sută de metri în procesul electoral legat de listele de semnături. Semnături care, realist vorbind, nu pot fi adunate în mod legal nici de candidaţii independenţi şi nici de partidele mici. Legea a fost concepută doar în beneficiul partidelor mari. Care sunt doar două. PSD şi PNL. În plus, alegerile sunt în mai multe locuri viciate prin confiscarea telefoanelor şi deci blocarea posibilităţii de a comunica în finalul campaniei unui partid, partidul AUR, care a generat frisoane struţo-cămilei PSD-PNL.

În final însă România va avea 33 de parlamentari europeni. Distribuţia acestora nu a fost decisă decât parţial de un electorat care a fost intoxicat cu ştiri false, care nu a avut acces la informaţiile necesare, care propagandistic a fost înşelat şi care probabil, cel puţin parţial, va fi înşelat şi la urne. Cei 33 de europarlamentari vor fi, în ordinea lor numerică, de la PSD, de la PNL şi AUR - vom vedea care e clasamentul - şi de la USR. Poate va mai exista şi câte un rătăcit fie independent, fie de la alte partide. Chiar dacă, procedând într-un mod cu totul şi cu totul neobişnuit, două partide, unul social-democrat şi altul liberal, au încheiat o alianţă electorală şi nu au aşteptat să negocieze o alianţă post-electorală, cum ar fi fost firesc, în Parlamentul European socialiştii se vor duce în băncuţa lor, iar liberalii într-o cu totul altă băncuţă. Astfel încât, peste câteva zile, îi vom număra separat. Acestor europarlamentari li se vor adăuga alţii, independenţi sau de la alte partide. Cei 33 vor fi o masă eterogenă, aşa cum se întâmplă în cazul tuturor statelor UE. Ce putem face totuşi pentru a ne apăra interesele chiar şi în aceste condiţii?

Dacă aş fi preşedintele României, i-aş invita la Cotroceni pe toţi cei 33 de noi europarlamentari. Fără discriminare. I-aş felicita pentru succesul în alegeri, chiar dacă ştiu că în cazul unora succesul este relativ, iar în cazul altora e rezultatul unor făcături. I-aş felicita pe toţi, chiar dacă ştiu că unii nu îndeplinesc calităţile necesare pentru a ne reprezenta în legislativul european. I-aş felicita pe toţi, chiar dacă îmi va fi limpede că unii nu dispun la punctul de start de niciun fel de experienţă în acest domeniu. După care le-aş prezenta un document, rugându-i să-l studieze şi să-l semneze. O convenţie asumată de toţi europarlamentarii români. O convenţie conform căreia ei se angajează ca, dincolo de interesele de partid, dincolo de luptele interne care se dezlănţuie în România pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale şi dincolo de viitoarele lupte între grupuri rivale din legislativul european, să decidă că prioritatea zero în activitatea fiecăruia dintre ei şi a tuturor împreună este susţinerea pe toate căile democratice a intereselor naţionale ale României. Ar fi un document la prevederile căruia să se poată alinia cei 33 de europarlamentari acum şi în viitor.

Forţele politice, persoanele care le reprezintă, au toată libertatea de a se confrunta aşa cum cred de cuviinţă în interior, respectând desigur legile statului şi principiile democratice. Dar afară românii au obligaţia faţă de statul pe care îl reprezintă de a fi uniţi. De a alege câteva obiective majore şi de a conveni că în munca pentru atingerea lor nu mai este loc pentru dispute de tip politicianist. Măcar atât ar putea să facă Klaus Iohannis pe final de mandat.