Cele cîteva revoluţii pe care le-am ratat cît am fost plecat la vot

Greu de înţeles obsesia timpurilor pe care le trăim pentru ideea că tot ceea ce nu merge bine, de la mediul planetar pînă la instituţiile politicii, poate fi făcut ca nou, dacă dă peste el o "revoluţie". Cealaltă variantă, a aceleiaşi gîndiri lateral-derapate este că orice situaţie intrată în derivă, poate şi va fi salvată de o "revoluţie". În cele mai multe cazuri nu ne mai întrebăm cine şi cum face revoluţia cu pricina, vine ea şi singură!

S-a ales Barack Obama Preşedinte al Statelor Unite - o Revoluţie! De ce?

Pentru că cetăţeanul american ce poartă numele de mai sus are un pigment al pielii care altora le lipseşte? Ori poate pentru că unul dintre părinţii săi s-a născut în Africa?

Va fi guvernarea anti-establishment, au spus susţinătorii "revoluţiei fără frontiere"!

Se conturează clar o echipă prezidenţială cît se poate de bine înfiptă în establishmentul de la Washington. Nimeni nu poate guverna, în America, cel puţin, împotriva sau fără instituţiile guvernării, iar instituţiile acestea sunt făcute, stăpînite şi puse la treabă de o structură corporatist-politico-intelectuală, care se numeşte establishment. Reţeta este mai generală decît îşi închipuie inventatorii revoluţiilor spontanee. Toate societăţile, pe care le cunoaştem, au generat un asemenea corp specializat de geambaşi, artizani şi miniştri ai puterii. Au fost regi, domni, împăraţi, dictatori, oameni de rînd chiar, care, urcaţi pe treapta cea mai de sus a puterii au încercat să-l distrugă, ori să-l înnoiască, dar au fost repede obligaţi de realitate să-l reinventeze. Establishmentul politicii româneşti se naşte sub ochii noştri. Uitaţi-vă bine în ochii lor şi citiţi-vă viitorul. Vă plac, nu vă plac, ei sunt modelele a ceea ce va fi politica în România şi peste 50 de ani şi peste 100. Interesaţi să-şi păstreze monopolul pe care l-au instituit asupra tehnologiilor şi instrumentelor guvernării, interesaţi să-şi facă un trai cît mai dulce pe seama unei ocupaţii devenite, prin antrenament, "meserie", dezinteresaţi, în restul timpului, de nevoile dumneavoastră şi ale mele.

Cete, cete de jurnalişti, analişti, economişti, ştiutori într-ale politichiei şi cîţi alţii s-au încolonat şi-au dat fuga pînă la mormîntul lui Marx să-l anunţe c-a venit Judecata de apoi: Capitalismul, strîns cu uşa de criza financiar-economică, se converteşte la Socialism! Revoluţia a învins! După ce şi-au jucat la ruletă banii, capitaliştii se duc cu mîna întinsă la stat şi-l roagă să le naţionalizeze afacerile! De aici şi pînă la preluarea puterii de către Organizaţia Mondială a Gulagurilor nu mai este decît un pas. Te uiţi pe fereastră şi chiar dacă nu vezi pînă la New York sau Tokio, Londra şi Paris, atîta lucru tot poţi să vezi, că, dacă nu au dat faliment, un gest cît se poate de capitalist, atunci marii jucători ai economiei mondiale încearcă doar să facă o afacere capitalistă, cu guvernele din ţările lor: nu cer naţionalizarea afacerilor, ferit-a sfîntul, ci presează statul să le cumpere, pe bani buni, pierderile pe care le-au înregistrat în afacerile lor! Nu de alta, dar dacă nu o fac, se trezesc la poartă cu milioane de oameni care vor cere de mîncare; nu de la fabrica intrată în faliment, ci de la guvernanţii despre care toată lumea crede, fără niciun temei, de altfel, că sunt obligaţi să le asigure mijloacele de trai, fie ele şi minimale.

Democraţia, cam învechită şi peticită, a primit şi ea mandat de înştiinţare, prin poştă, că o să cam vină revoluţia peste ea. Dacă nu se supune de bună voie, atunci o să fie adusă cu jandarmii la tribunalul poporului şi al istoriei. Să dea socoteală! De aproape 2000 de ani ne promite că poporul o să fie la putere şi cînd acolo, tot ei şi-ai lor! Acum, eu aş avea cîteva idei despre cum trebuie "revoluţionată" democraţia: un pic de ulei de dictatură, pe la încheieturi, ca să nu mai scîrţîie; un praf, cît încape pe vîrful de cuţit, de cult al personalităţii şi un minister solid al gîndirii juste, ca să nu mai facă fiecare după capul lui cînd se duce la urne; programarea alegerilor, cam o dată la 100 de ani, ca să apucăm şi noi, într-o viaţă de om, să ne bucurăm de puţină stabilitate politică şi, din cînd în cînd, cîte o lovitură de stat, dată chiar de mandataţii poporului, prin care poporul să fie înştiinţat despre creşterea nelimitată a drepturilor sale, cu excepţia, desigur, a celor care sunt limitate prin legile făcute de mandataţii poporului. Ştiu că reţeta nu-i originală, nu aici este problema! Problema este că avem din ce în ce mai mulţi "renovatori" ai Democraţiei care habar n-au că filmul acesta a rulat fără întrerupere pe ecranele istoriei, cel puţin de la data memorabilă, cînd un grup de renovatori ai democraţiei - Gaius Cassius Longinus, Marcus Junius Brutus, Gaius Trebonius şi Decimus Brutus, au pus mînă de la mînă şi i-au făcut de-o înmormîntare cu onoruri regale lui Cezar.

Ar mai fi şi revoluţia uninominalului, de pe plaiurile noastre mioritico-balcanice, pe care am ratat-o, dar aici nu mai este vina mea. Eu m-am dus la vot, mi-am făcut datoria de cetăţean. Aici, revoluţia este de vină, că nu s-a trezit la timp şi a pierdut rata de Bucureşti, taman în ziua Sfîntului Andrei.