Chiriaşii limbii române

"Moda" transformării calendarului într-un soi de insectar ne-a cadorisit cu tot felul de zile care, după unii şi alţii, ar trebui sărbătorite, rememorate, re-marcate, reconfigurate în semnificaţiile lor, în conştiinţa publică. De la normal, am trecut repede la inflaţie. Avem prin urmare nu doar Ziua naţională, cum s-ar cădea, ci şi ziua constituţiei, a drapelului, a independenţei, a unirii mari, a unirii mici etc. În loc să avem doar Ziua armatei, ca simbol şi reazim instituţional al României, zi care coincide în mod remarcabil, fericit şi deloc întîmplător cu ziua de naştere a Regelui Mihai I, ne-am "dotat" în calendarul-insectar, pentru a satisface pofta de sărbători şi orgoliile de "breaslă" ale unora şi altora şi cu ziua marinei, a infanteriei, a artileriei, a aviaţiei şi mai ştiu eu care, ca şi cînd armata nu este un întreg, ci doar un conglomerat de părţi separabile. Lista este lungă şi probabil că doar ziua neurologului amator şi a analistului de sistem mai lipsesc încă din calendarul-insectar oficial al României, dar sunt sigur că omisiunile vor fi curînd acoperite. Aşa se face că, între multe altele, avem şi o zi "a limbii române". În acest punct, aberaţia de insectarizare atinge un prag de la care suntem obligaţi să vedem nu doar ridicolul situaţiei, ci şi răul pe care îl hrăneşte. O probă a prostiei care sapă nu un şanţ, ci o prăpastie în care vor calcă apăsat nu doar toţi proştii, ci şi oamenii care nu sunt prea obişnuiţi să se uite atent pe unde umblă. Nu pentru că limba română nu ar trebui re-marcată şi reconfigurată în conştiinţa publică, ci pentru că acest lucru trebuie făcut nu într-o zi anume, ci în oricare şi în fiecare zi, ca obligaţie civică, profesională, culturală şi administrativă, chiar, mai peste tot unde se manifestă vorbitorii de limbă română: la şcoală, în universitate, în instituţiile publice, în publicaţiile literare şi în discursul ştiinţifico-academic, în mediile şi actele de comunicare publică şi aşa mai departe. Faptul de a pune în insectar o zi a limbii române seamănă confuzie şi ceaţă în mintea celor cărora nu le este clară relaţia naturală şi firească pe care o au cu limba română. Aşa, pare că nu e grija lor, e a altora! Este, mai ales, un fel de scuză implicită pentru modul în care societatea de azi tratează limba română în toate celelalte zile ale anului. Adică, nu o tratează, ci o calcă în picioare, o tîrăşte prin toate zoaiele şi noroaiele inculturii, ale poftei neostoite de a stîlci şi destrăma, ale ignominiei şi trivialităţii crase. Undeva, la rădăcina acestor atitudini şi confuzii stau chiar "interpretările oficiale", ale celor care ar trebui să aşeze jaloane. Ei au hotărît că noi toţi, vorbitorii de limbă română, suntem "proprietarii" acesteia. Şi, dacă suntem stăpîni, atunci putem să facem orice avem chef, ne convine sau ni se pare că ar fi mai nimerit. Aşa a ales vorbitorul de limbă română, aşa este regula! Cum s-a stabilit ce a ales vorbitorul, e altă gîscă într-altă traistă, nu ne ocupăm acum de ea. Cineva ar trebui, însă, să le spună acestor domni, plini de izmeneli academice, că se află într-o gravă şi rău păgubitoare eroare juridică, culturală şi antropologică. Vorbitorii limbii române nu sunt proprietarii ei. Sunt cu toţii doar chiriaşi în casa ei! Este adevărat, în rîndul acestor chiriaşi există unii, puţini, remarcabili, care şi-au depăşit condiţia şi, prin geniul şi strădania lor, au devenit şi ziditori de limbă română. Eminescu, Blaga, Arghezi, Nichita, dimpreună cu Caragiale, Ionescu, Papadat-Bengescu sau Vintilă Horia sunt doar cîteva segmente ale unei Coloane fără de sfîrşit a creatorilor şi truditorilor asupra limbii, cum sunt spre exemplu traducătorii marilor capodopere universale, care au definit şi redefinit cadrele şi frumuseţile limbii române. Iar, pe umerii lor, ca pe umerii unor uriaşi, se sprijină întrega construcţie în care, cu chirie, locuim şi noi azi. Cu toţii suntem chiriaşi în casa limbii române. Nu avem prin urmare dreptul nici să dărîmăm zidurile, nici să facem praf acareturile, nici să stricăm grădina, nici să lăsăm vraişte ferestrele cu geamurile sparte şi nici acoperişul ciuruit. Trebuie să avem grijă de ea, nu doar pentru propriul nostru confort, ci şi ca urmare a unui act juridic contractual. Am luat în folosinţă ceva şi avem obligaţia să îl menţinem în bună stare, în deplinătatea bogăţiei şi a frumuseţii care îl defineşte şi în care ne-a fost încredinţat. Confuzia care s-a creat cu privire la relaţia vorbitorului cu limba pe care o foloseşte are şi o altă rădăcină. Predominanţa paradigmelor mercantil-funcţionaliste în gîndirea socială, instalată opresiv-dictatorial, de la jumătatea secolului al XX-lea, în economie, în sociologie, în lingvistică sau în psihologie. În acestă reducţionistă perspectivă, limba nu este decît un instrument. O unealtă necesară pentru comunicarea socială şi nimic mai mult. În realitate, însă, limba este cu mult mai mult decît atît pentru orice comunitate umană. Folosind limbajul de azi, se poate spune că limba este o miraculoasă ţesătură de spaţii reale şi virtuale care oferă "utilizatorului" cîmpul fertil de manifestare a creativităţii sale. Limba este, înainte de orice, un spaţiu de creaţie. Acel spaţiu în care gînduri, explicaţii, naraţiuni şi demersuri cognitiv-explicative sau pure constructe imaginar-speculative au fost articulate pentru prima dată în lume şi în întreaga ei istorie. Să reduci limba română, ca pe oricare altă limbă de altfel, doar la rolul de unealtă a comunicării, înseamnă să ignori toate gîndurile, ideile, simţămintele şi idealurile care şi-au găsit pentru prima dată forma de exprimare în limba română. Iar acestea alcătuiesc un tezaur cu valoare universală, din păcate tot mai puţin cunoscut astăzi, tocmai utilizatorilor de limbă română! Fenomenul chiriaşilor care au început să neglijeze grav şi să distrugă casa în care sunt adăpostiţi, adică limba cultă, frumoasă şi cizelată a comunităţii din care fac parte, nu este specific României. Este, din nenorocire, un fenomen care devastează toate marile centre de limbă şi cultură ale lumii occidentale. Case ale limbilor culte, altădată "senioriale", cum sunt cele ale limbii franceze, germane, engleze sau spaniole, sunt astăzi lăsate în paragină şi mîzgălite cu producţiile de gang ale unor "creatori" şi "utilizatori" care îşi fac nevoile pe podele, dar îşi arogă drepturi de stăpîni acolo unde au trudit şi au ridicat ziduri Shakespeare, Corneille, Goethe şi Cervantes.