Cine nu are bătrîni...

Povestea spune că trebuie să îi cumpere. Fără ei, zestrea de înţelepciune a societăţii se împuţinează, iar viaţa are grijă să ne confrunte cu situaţii dramatice, limită, a căror rezolvare nu stă în vitejie, putere sau curaj. Nici chiar ştiinţa nu este de ajuns. Toate acestea trebuie distilate de înţelepciune, pentru a trece cu bine încercarea cea rea. Ei, şi? Ce ne mai interesează pe noi, astăzi, bătrînii ca depozitari ai înţelepciunii. Asta era pe vremea cînd omenirea încă nu avea acces la instrumente sofisticate de păstrare a memoriei şi a experienţei colective, la inteligenţă artificială, cînd nu existau abordări matematice şi algoritmi sofisticaţi pentru căutarea şi formularea soluţiilor, chiar şi la probleme sociale, cînd... mă rog, asta era odată, pe cînd era bunica fată. Acum, vestigiile lumii aceleia zac ca nişte fiare ruginite, uitate într-un colţ de magazie veche, unde ploaia nu se sfieşte să pătrundă, după bunul plac. Nu mai punem la socoteală că, în multe dintre societăţile lumii de azi, problema nu este deficitul de oameni bătrîni, ci, dimpotrivă, "hiperinflaţia" de bătrîneţe şi de purtători ai ei. Şi, nici asta nu ar fi o problemă dacă bătrîneţea şi necazurile sale ar fi ceva mai "democratic" distribuite social. Adică, cum? Vedeţi dumneavoastră, ceea ce vor cu tot dinadinsul să ne ascundă cei ce se vaită că societăţile post-modernităţii stau să se prăbuşească sub povara prea mulţilor bătrîni pe care trebuie să îi îngrijească, medical şi social, să îi întreţină financiar, să-i adăpostească etc. este faptul că bătrîneţea cu probleme, cu încărcătura mare de susţinere socială nu vine peste toată lumea la fel. Ea este rezervată săracilor şi dezmoşteniţilor lumii post-moderne. Iar, lumea post-modernă a avut şi are grijă să genereze mase largi de săraci şi munţi de sărăcie sub povara cărora zace o mare parte a populaţiei. Cei care au avut mijloace, venituri şi statusuri sociale dincolo de media socială nu prea au probleme nici cu întreţinerea bătrîneţilor lor.

Dimpotrivă, îi putem vedea bucurîndu-se în voie de plăcerile şi bucuriile vieţii, la orice vîrstă, unii dintre ei chiar cu un aer ostentativ. Costurile de întreţinere pentru bătrîneţile lor şi le suportă singuri, fără să ajungă în sapă de lemn! Altfel spus, problema supra-sarcinii sociale la capitolul bătrîni şi bătrîneţi nu este altceva decît o altă faţă a problemei sărăciei endemice şi structurale, cu care societăţile post-moderne nu vor cu nici un chip să dea faţă. Cei care se bucură de privilegiile acestei lumi şi de partea leului la împărţeala resurselor sale sociale, venituri, oportunităţi, status, şi-au tăiat partea leului şi din tortul puterii. În consecinţă, tratează problema sărăciei "la rece, economic". Ca pe ceva străin şi rezidual. În bună măsură, inevitabil. Aşa vor mecanismele economice şi fără ele performanţa socială nu ar fi posibilă! Nu poţi să faci omletă, fără să spargi nişte ouă! Corect, doar că unii, cei mai mulţi, rămîn doar cu cojile şi oalele sparte, în timp ce alţii, puţini şi prea puţin interesaţi de problemele celeilalte părţi, se bucură de plăcerea şi de beneficiile nutriţionale ale omletei. Iar, atunci cînd "se preocupă" de problemele prea mulţilor săraci ajunşi la bătrîneţe, vor să le rezolve în acelaşi mod "economic". Mă rog, ce să-i faci?

Sindromul ciocanului. Dacă asta ştii, o să iei orice problemă ca pe un cui şi o să-i dai cu temei la cap. Inventăm o afacere sau un lanţ de afaceri care să proceseze bătrîni. Un fel de "industrie" pentru problemele bătrîneţii. Pe poarta uzinei intră materia primă, bătrînii, pe la livrare ies clienţii cimitirelor. Problema este cine susţine financiar procesarea? Răspuns elementar, chiar cei "procesaţi" şi cît mai trebuie să iasă şi ceva profit, măria sa Statul. Bruma de venituri a bătrînilor, din pensii şi ceva pe care mai sunt proprietari, o garsonieră, o bucată de pămînt, o căsuţă la ţară... ceva... orice, este transformat de proprietarii uzinei de procesare a bătrînilor în "cheltuieli de întreţinere" care trebuie suportate de cel întreţinut. Nu poate clientul să le mai susţină... atunci să suporte consecinţele şi privaţiunile inevitabile şi, mai ales, să se grăbească spre poarta de ieşire. Finală! Această afacere se cheamă aziluri de bătrîni! În principiu şi în formă legală ea funcţionează în România după aceleaşi reguli ca şi în Franţa, să spunem. Sau în Germania, sau Italia. Mă rog, nu are importanţă, aceleaşi reguli. Ca şi celelalte mecanisme şi soluţii ale "economiei de piaţă" cele care funcţionează în România împrumută ceva din specificul local! Dezumanizare, lipsa totală şi inconştientă de interes pentru consecinţele imediate şi pe termen lung ale soluţiilor îmbrăţişate şi puse în operă, împărţirea frăţească a costurilor de investiţii, în schimb împărţirea cotelor de beneficii după regula "eu iau totul şi tu iei ce mai rămîne". Mai puneţi, claie peste grămadă, deasupra acestui munte de aberaţii sociale şi tarele unei administraţii structural incompetente şi corupte, total dezinteresate de rezolvarea vreuneia dintre problemele temă ale domeniului său de activitate şi aveţi, chiar la detaliu, nu doar tabloul a ceea ce se întîmplă în România în "industria bătrîneţii", ci şi explicaţia pentru ce şi cum se pot întîmpla toate aceste grozăvii.