Constituţia profundă

Deschideţi una dintre Constituţiile României. Oricare. Să zicem că o alegeţi pe aceea din 1923. Parcurgeţi textul, după care deschideţi o altă Constiuţie a României. Iarăşi, oricare. De pildă Constituţia Republicii Socialiste din 1965. Ori pe aceea a regimului Iliescu din 1991. Par­curgeţi şi acest text.

Oricine în­cearcă isprava sugerată mai sus va avea un şoc. Dacă ne calibrăm aşteptările după titlu, ar trebui să avem de-a face cu texte radical diferite. Dar contactul cu textul ne dezvăluie un fapt neaşteptat. Găseşti pasaje care se regăsesc (unele reproduse fotografic) în Constituţii care ar fi trebuit să nu aibă nimic în comun. Ai senzaţia că autorii textelor mai recente au copiat, destul de stângaci, din opera predecesorilor.

Multe lucruri s-au schimbat din 1866 până în anul 2003 (anul ultimei revizuiri). România a devenit Regat (în 1881), Stat Naţional-Legionar (în 1940), Republică Populară (în 1947) şi Republică-nu-ştiu-de-care (în 1989). Graniţele s-au schimbat, economia s-a schimbat, structura populaţiei e alta.

Dar continuităţile care străbat textele constituţionale româneşti ne arată că ceva nu s-a schimbat. Ne arată că dedesubt, ca un fundament geologic al formelor de relief politic vizibile, unele lucruri nu s-au modificat fundamental. Că există o Constituţie profundă, inertă, pe care anii nu au afectat-o prea mult.

În toate încarnările sale, statul român a fost unul oligarhic. Constituţiile României au fost mai degrabă declaraţii ale drepturilor reprezentanţilor statului asupra supuşilor lor. Puterea a fost concentrată, de drept şi de fapt, în mâinile unui grup restrâns. Responsabilitatea a fost diluată prin omiterea unor mecanisme veritabile ale răspunderii (politice sau penale). Birocraţia a fost multiplicată. Mă întreb uneori de ce statul este definit ca "unitar". Oricine a lucrat în administraţie ştie că există structuri paralele care îşi pasează sarcinile şi sunt în competiţie pentru resurse.

Complicaţia şi ineficienţa resorturilor constituţionale nu sunt trăsături întâmplătoare. Ele sunt expresia adaptării necesare pentru o clasă politică al cărei singur plan era extragerea de rentă viageră, nicidecum servirea, pe timp limitat, a interesului public. Iată de ce "schimbările de regim" (folosesc ghilimelele pentru a sublinia relativitatea acestora) s-au făcut exclusiv prin violenţă. Alungarea lui Cuza, fuga lui Carol al II-lea, arestarea lui Antonescu, teroarea comunistă şi revoluţia din Decembrie 1989.

În istoria noastră modernă, noi am avut, cred, un singur moment veritabil de ruptură constituţională. A fost la 1848, odată cu Proclamaţia de la Islaz, care prevedea un regim al separaţiei puterilor, în care şeful Executivului era direct ales pe o perioadă limitată. Din păcate această încercare, a cărei sursă ultimă era în Constituţia americană, a fost curmată de intervenţia Rusiei şi Turciei. Imperiile "protectoare" erau mai confortabile cu un domnitor impus şi un sistem "parlamentar", al confuziei puterilor.

Anul 1848 a fost anul în care România a ratat şansa de a deveni o democraţie prezidenţială. Ar fi fost aceasta o alegere realistă şi utilă?

Criticii prezidenţialismului arată adesea spre cazul Americii Latine. Merită discutat, pentru că aici vedem din nou importanţa "constituţiei profunde".

În prima parte a secolul al XIX-lea, statele Americii Latine au adoptat modele prezidenţiale. Multe s-au dovedit instabile. E acesta un argument cu privire la "pericolele prezidenţialismului"?

Nu. Dacă studiem tranziţia de la democraţie la dictatură, vedem că, de cele mai multe ori, Armata a fost principalul factor de instabilitate. Neşansa istorică a ţărilor din America Latină a fost aceea de a avea o clasă militară puternică, bine ancorată în societate. Altfel spus, orice fel de democraţie, fie ea parlamentară sau prezidenţială, ar fi pierit în condiţiile care prevalau în America Latină.

Credem că prezidenţialismul e fragil prin definiţie? Atunci priviţi singurul caz de regim parlamentar din America de Sud, în Brazilia (Chile între 1891-1925 un caz încă şi mai special). A rezistat doar 16 luni (1961-1963). Dacă eliminăm din analiză factorul militar, vom vedea că, în realitate, şansele de supravieţuire ale unui sistem parlamentar şi ale unuia prezidenţial sunt practic egale. Atunci când militarii devin o castă privilegiată, perspectivele democraţiei devin foarte sumbre şi în Europa (cazurile Prusiei, Serbiei şi Rusiei sunt semnificative).

În momentul în care statele noi ale Americii de Sud au optat pentru prezidenţialism, aceasta era practic singura opţiune pentru o republică independentă de monarhiile europene (pentru o scurtă perioadă Brazilia a fost, iarăşi, excepţia). Iar forţa "Constituţiei profunde" a făcut ca acestea să nu iasă din matca lor, evoluând în cicluri, de la autoritarism la democraţie, dar mereu în cadrele prezidenţialismului. Noi ne-am învârtit în jurul formulelor parlamentare. Nici noi nu am avut resursele sau curajul să o rupem cu trecutul.