Convenţia naţională a PSD

Cu doar două zile înaintea Convenţiei naţionale a Partidului Republican din Statele Unite ce va avea loc la New York între 30 august şi 2 septembrie şi va oficializa candidatura lui George Bush la alegerile prezidenţiale din 2 noiembrie, PSD şi-a organizat congresul extraordinar, care, deşi menit, atunci cînd s-a luat decizia convocării sale, să rezolve criza internă de după alegerile locale, s-a transformat în cadenţă americană acordată la specificul naţional într-un spectacol al nominalizării la preşedinţie, şi prin consecinţă, al consacrării lui Adrian Năstase ca şef unic şi atotputernic. Şi cum în politică ritualul deificării televizate nu îşi propune decît să asigure fundalul, spectacolul necesar mişcărilor tactice de diversiune, nimeni nu a mai făcut aluzie pe 27 august la situaţia partidului de după alegerile locale.

Comparaţia cu GOP (Gallant Old Party în secolul al XIX-lea înaintea războiului civil, Grand Old Party cum este el numit astăzi) cum alintă americanii Partidul republican al lui George W. Bush, nu ţine doar de formă, spectaculară şi superficială, ci şi de sens. Ca şi preşedintele american, Adrian Năstase încearcă să influenţeze indecişii şi să îşi atragă un aşa zis centru format din funcţionari sau clasă a treia emergentă. Pe de altă parte, în lupta sa pentru supravieţuire politică după alegerile prezidenţiale de la sfîrşitul anului, şeful absolut al PSD a încercat asocierea imaginii sale cu politica internaţională şi, în acest context, cu George Bush, încarnarea singurei supraputeri a momentului. Implicată în războiul din Irak alături de Statele Unite, România pesedistă a făcut din alianţa cu SUA pivotul politicii sale externe, PSD aliniindu-se disciplinat guvernului, în condiţiile în care mişcarea socialistă se opunea manifest acestui război. Politica de stat, invocată mereu ca alibi de tehnocraţii travestiţi în lideri de partid, a anihilat dezbaterea democratică din partid. Dacă la reuniunea executivului Internaţionalei Socialiste de la Budapesta din mai 2004, în declaraţia de încheiere se constata că "dezvoltările actuale din Irak demonstrează o dată în plus necesitatea de a întări multilateralitatea în faţa sfidărilor la adresa păcii şi securităţii în lume", iar "rolul pe care noi îl recomandăm de mai multă vreme pentru Naţiunile Unite trebuie pus în practică" PSD, lipsit de libertatea de opinie datorită controlului discreţionar al liderilor săi cu poziţii guvernamentale şi lipsei unei reale culturi organizaţionale militante nu a mimat măcar o rezervă faţă de situaţia politică şi implicarea militară românească din Irak.

Comportamentul de partid marionetă a dominat toată desfăşurarea congresului extraordinar. Dezbaterea internă caracteristică partidelor social democrate europene a fost înlocuită cu unanimitatea de tradiţie comunistă. Chiar dacă, din motive de onorabilitate internaţională dar şi de strategie electorală, originea comunistă a actualului PSD a fost premanent ocultată, cultura organizaţională afişată festivist şi fără complexe la congresul extraordinar o dezvăluie. În acest context declaraţiile sincere ale rechematului, tot unanim şi în vii aplauze la preşedinţia partidului, Ion Iliescu, au anticipat evenimentul mediatic al partidului de guvernămînt prin care acesta definea fie retrocedarea pădurilor drept "o prostie istorică", fie afirma că "băieţii" (SPP-iştii) care l-au agresat pe Şerban Pretor, din întîmplare, faţă de alţi modeşti şi pasionaţi posesori de Trabant, membru al CNA, "au avut şi ei motivaţia lor", dovedesc o viziune revolută asupra rolului autorităţii şi a atribuţiilor ei. Reforma de mucava promovată electoralist după alegerile locale s-a prăbuşit la prima ocazie. Certitudinile au luat locul interogaţiilor, disciplina a fost preferată democraţiei interne.

Biroul Coordonator, devenit dincolo de prevederile statutului, în iulie 2004, singura structură de conducere şi aflat sub controlul preşedintelui-prim-ministru, a organizat un congres fără surprize. Doar discursurile cu iz New Labor, improvizate după modelul campaniei laburistă din 1998, dar fără referinţă la "a treia cale" social-liberală, mai aduceau aminte de tema marii transformări. Aparent convinşi de consultanţii electorali că singura tactică posibilă este ofensiva permanentă pe toate fronturile, mimarea unităţii, compromiterea adversarilor şi mai ales lansarea continuă a mesajelor privind schimbare internă în locul acţiunilor efective, liderii PSD au îndeplinit un ritual de luptă. Dar conflictul intern nu va putea fi multă vreme eludat. Reconcilierea grupurilor dominante după alegerile locale nu poate să înlăture concurenţa naturală dintre lideri şi elaborarea unor strategii alternative. Dacă în SUA convenţiile naţionale ale celor două partide au, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, rolul de a concentra atenţia asupra candidaţilor la alegerile prezidenţiale în condiţiile unui scrutin majoritar uninominal relativ, în România, la ultimul scrutin unde figura candidatului la prezidenţiale va influenţa votul pentru alegerile parlamentare, acest model este doar o improvizaţie mediatică menită să orienteze politica editorială şi opinia publică. Dar politica improvizată nu poate ţine locul proiectelor fondate pe valori împărtăşite de cetăţeni, iar alegătorul raţional, din ce în ce mai important, nu mai este alegătorul apolitic, participant docil sau mobilizat administrativ pe care s-a bazat politica românească coruptă sau incompetentă de la revoluţie încoace.