Coşmarurile unor nopţi de vară

Vedeţi, aici e diferenţa! Clasicii sunt concişi. Lui Shakespeare îi ajunge o singură noapte, cea a Sfîntului Ioan, şi doar un singur vis. Frumos. Dar nu al unei nopţi oarecare, ci aceea, unică, din crucea verii. Suficient să ne spună esenţialul şi încă ceva pe deasupra despre jocurile dragostei şi întîmplării, despre eterna sfadă dintre dragoste şi "sacrosantele" instituţii ale autorităţi lumeşti, despre dragoste şi cît de nestatornică poate deveni ea, de îndată ce o laşi să se încreadă în ceea ce "ochii văd, inima cere", despre dragoste şi secretele lumii nevăzute care interferă cu a noastră, a oamenilor, controlat sau scăpat de sub cheia legilor şi a regulilor firii, benefic, uneori, însă, mai puţin binevoitor, dacă nu chiar malefic. Să-l văd eu cum s-ar descurca, domnealui Shakespeare, aici, în postmodernitate, unde visele sunt mai toate coşmaruri şi nu ţin niciodată o singură noapte, ci nopţi la rînd, "şiruri lungi trecînd pe şesuri", nu ca norii, ci ca plugul prin brazdă, lăsînd urme adînci, fără să poţi controla, ca la matematică, dacă şirurile astea deloc poetice sunt convergente, ori divergente... dacă acolo, undeva departe, au o limită, totuşi! Pe de altă parte, nici nu poţi să zici că ei, clasicii, nu sar în ajutorul contemporanilor... cu ce pot. Peter Quince, spre exemplu. Autorul piesei. El ne-a dăruit genul unei scriituri aparte, speciale, pe care însuşi a botezat-o: "cea mai tristă comedie..." Reţineţi termenul căci este de mare relevanţă. Exact. Bucăţică ruptă din realităţile noastre. Şi, cine joacă piesa? Iaca, dumnealor, meşteşugari ai Atenei. Ţesători, fierari, zidari, tîmplari şi alţii asemenea. Cît de pricepuţi sunt în treburile lor, nu ştim. Ştim însă că sunt cu toţii fascinaţi şi sucombă relativ uşor, unii chiar entuziast, chemării autorului, devenit de nevoie şi regizor, de a prelua roluri pentru care nu au nici cea mai elementară pregătire. Se adună şi repetă cu sîrg o partitură pe care nu o înţeleg, se produc pe o scenă care, în mod vădit, nu este locul lor firesc, unde, la urma urmei, ajung dintr-un capriciu al soartei, care a înclinat spre ei pentru simplul motiv că "trupa lor" propunea ceva nou, neobişnuit, neclar şi oarecum incitant. Ceva de genul, "dacă tot nu avem altceva mai bun de ales, ia să vedem ce-o fi cu ăştia şi trăznaia lor!" (Cam aşa cum a zis şi electoratul României cînd a făcut drumul la urne, acu nici vreo doi ani. Şi, ca orice electorat serios, cum a zis, aşa a şi votat!). În afară de faptul că toată trupa este o lamentabilă adunătură de amatori fără chemare, a doua trăsătură care uneşte trista comedie din piesa lui Shakespeare şi cea jucată la noi pe scena politică este numărul mare de personaje care sunt în fapt simplă butaforie. În piesa Marelui Will, zidul, luna, leul nu sunt reprezentări decorative, elemente de scenografie, ci personaje în carne şi oase, prezente activ pe scenă. Exact ca în comedia tristă a guvernării de la noi. Tras la indigo! Totul, aproape totul este doar butaforie de doi bani. În rolul Leului care rage înspăimîntător în apropierea mormîntului lui Ninus pentru a băga pe toată lumea în sperieţi: covid colecţia de toamnă-iarnă, variantele delta şi următoarele, în ordinea alfabetului grec. După cum toată lumea a băgat de seamă, leul acesta, ca şi celelalte varietăţi de covid, ca şi mai toate autorităţile publice din România au fost pînă de curînd în vacanţă. Cum şi de ce a fost posibilă această bine venită pauză, nici măcar Oberon şi Titania nu ar putea să ne spună, cred! Cît despre cine toarnă pe gene cui poţiunea fermecată, ori cucută în urechi, după trebuinţă şi nevoi, încurcînd în mod cît se poate de post-modern piesele lui Shakespeare, asta ar putea să vă lămurească domnii Cîţu şi Orban, ambii pretendenţi la onoarea şi fericirea de a duce la altar mîna feciorelnică a "domniţei" PNL care, ştie oricine, nu mai e de mult "fată mare". Partea cu adevărat tristă a comediei acesteia, însă, nu se regăseşte în scenariul şi intriga piesei, ci în ceea ce ne este nouă rezervat, spectatorilor. Vedeţi dumneavoastră, în cazul lui Shakespeare, ei, spectatorii fac ce vor: se amuză, rîd, aplaudă, ba chiar se pot lăsa pradă înduioşării. După ce se termină piesa, pleacă toţi acasă, în lumea lor, neatinşi de reprezentaţia la care au participat. În cazul nostru, însă nici vorbă de rîs, de aplauze sau înduioşări. E suficient să te uiţi la facturile de la gaze şi lumină şi nu mai ai chef de Shakespeare şi giumbuşlucurile lui teatrale decît hăt...cine ştie, poate pe la Sfîntul Aşteaptă. În lumea noastră, nevolnicii actori ai scenei hotărăsc soarta spectatorilor, a celor ce îi privesc. Ei decid de azi pe mîine, cine trăieşte şi cine nu, cine are ce mînca mîine şi cine nu, cine are cu ce să se încălzească la iarnă şi cine nu, cine îşi mai poate trimite copiii la şcoală şi cine nu, cine mai găseşte o slujbă poimîine şi cine nu, cine mai rămîne şi cine îşi ia lumea în cap, cine se refugiază din sărăcia oraşelor în sărăcia de la ţară, cine îşi mai plimbă sfidător prin gropile Bucureştilor ultima variantă de Lamborghini şi cine se înscrie în programul "rabla electrocasnicelor" să aibă cu ce să îşi ia un frigider nou. În rest: păpuşari, sfori, sclipici şi lumini orbitoare, perdele groase de fum şi nenumărate oglinzi... paralele. Dacă o ţinem aşa... într-o generaţie, maxim două, doar străbunica vreunui şcoler norocos o să mai ştie cine era Peter Quince, cum se numea piesa lui, de cine era jucată, pentru cine anume şi cu ce ocazie! Ce vă spuneam eu... un coşmar din care, sincer vorbind, nici Imnul Naţional nu mai este în stare să ne trezească!!