Costurile confuziei

Mişcările actorilor principali pe scena noastră politică sînt pe cale să producă cel mai ridicat nivel de confuzie, din perioada post-decembristă. De partea guvernării, partidele din coaliţie par să împingă lucrurile spre o ruptură inevitabilă. Atîta lucru este clar! Întrebarea la care nu avem răspuns este: În spatele deciziilor şi a poziţiilor publice exprimate de PNL şi PD se află obiective politice clare, asumate politic de principalii contributori la efortul de guvernare? Sau, totul nu este decît rezultatul unui proces de escaladare, cu auto-întreţinere, care nu mai este controlat de niciuna dintre părţi? Dacă cele două partide ale Alianţei DA nu mai vor, sau nu mai pot, să-şi asume guvernarea, în condiţiile pe care s-au înţeles iniţial, există soluţii eficiente şi constituţionale pentru a rezolva problema. Una ar fi ca cele două partide să convină un nou protocol al Alianţei, minimal, centrat pe gestionarea problemelor curente ale ţării, pînă la organizarea alegerilor anticipate, sau chiar pînă la încheierea naturală a mandatului. A doua soluţie ar fi ca cele două partide să constate că nu mai pot guverna, cu nici un chip, în actuala formulă şi apoi să suie fuguţa dealul Cotrocenilor pentru a-l anunţa pe Preşedinte asupra faptului. El are, prin mandatul constituţional, posibilitatea de a căuta o ieşire. Prin consultări cu partidele politice ar putea încerca să formeze o altă majoritate parlamentară, care să sprijine o guvernare într-o formulă nouă, fie de coaliţie, fie minoritară. Dacă Preşedintele, după consultări, constată, la rîndul său, că nu se poate obţine sprijin parlamentar pentru o formulă stabilă de guvernare, atunci se poate intra pe traiectul dizolvării Parlamentului şi al declanşării alegerilor anticipate. O altă soluţie ar fi fost ca partidele coaliţiei DA să constate divergenţele majore dintre ele, să-şi impună un embargou asupra declaraţiilor publice, concomitent cu declanşarea oficială a negocierilor directe asupra agendei de guvernare şi a relaţiilor dintre ele. Dacă ajung la un rezultat pozitiv, Alianţa are o nouă bază de funcţionare, poate mai bună decît prima, dacă nu, se poate intra pe bucla deciziilor de criză, descrisă mai sus. În sfîrşit, s-ar mai putea face ipoteza că PNL şi PD au hotărît să continue guvernarea, simultan cu lansarea unei competiţii politice care să fie finalizată prin alegeri, anticipate sau la termen. Avantajul ar putea fi acela că, jucînd simultan şi rolul puterii şi al opoziţiei, partidele Alianţei pot lua apa de la moara PSD şi PRM. Riscul este acela că electoratul ar putea să sancţioneze cele două partide care au fost la putere nu doar pentru rezultatele slabe ale guvernării, ci şi pentru ciorovăiala cu care şi-au însoţit parcursul, exact cum s-a întîmplat cu CDR-ul.

A doua sursă majoră a confuziei politice este modul în care Preşedintele abordează dinamica guvernării. Părăsind programatic rolul de mediator, pentru cel de jucător, Traian Băsescu a pus toată greutatea poziţiei şi a sprijinului public de care se bucură pe talgerul Partidului Democrat. Efectul pozitiv este creşterea sprijinului de care acest partid se bucură în opinia publică, în ciuda faptului că împarte frăţeşte cu PNL minusurile guvernării. Efectul negativ este aruncarea PNL într-o postură defensivă, tot mai accentuată de pierderile din sondaje, poziţie transformată rapid în opoziţie politică faţă de PD şi Preşedinte, cu atît mai vîrtos cu cît relaţiile Premier-Preşedinte au cunoscut o curbă descendentă încă şi mai accentuată decît relaţiile dintre cele două partide. Aceeaşi întrebare, ca şi în cazul partidelor alianţei, se pune şi în cazul Preşedintelui: Cu cine vrea să asigure guvernarea ţării? Cu actuala formulă? Cu altă formulă de partide? Doreşte sau nu intrarea pe panta alegerilor anticipate? Responsabilitatea sa pentru stabilitatea guvernării îi cere să dea ţării un răspuns clar la această problemă. Pînă acum, nu l-a dat.

Cea de a treia sursă majoră de confuzie vine dinspre actele guvernării. Executivul se prezintă ca o galerie de primadone mediatico-politice, avînd în rolurile principale pe deţinătorii portofoliilor de la justiţie şi sănătate. Din cînd în cînd, lumina reflectorului mai cade şi asupra finanţelor şi industriilor. Primul ministru nu pare să-şi conducă guvernul, ci doar să fie unul dintre miniştri, cu un girofar mai special, dar fără prea multă putere. În loc să întărească coerenţa guvernării, asumarea răspunderii pe uriaşul pachet de legi a trecut ca un non-eveniment în economia guvernării.

Parlamentul, teoretic, cea mai importantă instituţie a guvernării, nu dă nici el prea multe semne de coerenţă. Mişcările deputaţilor şi ale senatorilor între "băncile grupurilor parlamentare" sînt în plină efervescenţă, contribuind la confuzie, în loc să o risipească. Nu este clar dacă cineva urmăreşte formarea unei noi baze de sprijin parlamentar pentru guvernare sau este doar un "joc de putere" făcut de dragul cîştigării punctelor în competiţia cu adversarii.

Mai nou, justiţia a devenit şi ea un contributor net la confuzia spaţiului politic. Alimentată simultan de relaţiile tensionate ale ministrului justiţiei cu Consiliul Superior al Magistraturii, de contrapunerea tagmei procurorilor celei a judecătorilor, făcută de discursurile prezidenţiale asupra corupţiei, iar mai nou şi de reacţia de protest, oficial înregistrată de judecători, ca o reclamaţie împotriva preşedintelui, adresată CSM şi Curţii Constituţionale.

Imaginea de ansamblu este aceea că instituţiile guvernării se află într-o competiţie, transformată adesea în cofruntare, fără miză clară şi fără nici o preocupare pentru consecinţele asupra capacităţii de guvernare. Prin contrast, costurile imediate ale creşterii gradului de entropie în sistemul politic şi de guvernare al ţării poate fi periclitarea integrării europene în ianuarie 2007. Mai rău, odată ieşită din calendarul 2007, România s-ar putea vedea în situaţia de a aştepta trenul viitorilor candidaţi, cei foarte puţin eligibili azi, echivalînd cu o aşteptare la porţile Uniunii Europene, prelungită pe un deceniu sau chiar mai mult.

Întrebarea este: Înţeleg responsabilii politici riscurile pe care şi le asumă, pe socoteala ţării, punînd orgoliile lor, jocurile cu mărgele de sticlă ale puterii, înaintea Interesului naţional?