Creşterea şi descreşterea Rusiei putiniste

Armata rusă luptă cu disperare în Donbas pentru a obţine o victorie militară asupra Ucrainei care să salveze poziţia "ţarului" Putin. Personalizarea puterii din Rusia a distrus orice organizare instituţională şi expune ţara la o prăbuşire ca aceea de după 1917. La 105 de ani de la căderea ultimului Romanov ca urmare a eşecului militar din Primul război Mondial - pe care tot Rusia îl generase pe fondul crizei din iulie 1914 cu iluzia unei victorii rapide - urmaşul său la Kremlin, Vladimir Putin, se află într-o situaţie asemănătoare.

La începutul secolului trecut războiul ruso-japonez din 1904-1905, iar apoi revoluţia din 1905, au dovedit impasul în care ajunsese Rusia care mizase totul pe forţa sa militară după victoriile de la începutul secolului al XIX-lea. Nu doar armata era depăşită, dar diviziunile politice, sociale şi etnice erau atât de profunde, încât căderea Rusiei era oricând posibilă. În acest condiţii interne precare, împăratul Nicolae al II-lea a încercat să-şi restabilească puterea autocratică şi unitatea poporului în jurul său prin generarea uni război pe care îl dorea rapid şi victorios. Dar n-a fost cum a crezut, armata, prost echipată şi prost pregătită pentru un război îndelungat, a acumulat înfrângeri în campaniile din 1914 şi 1915, iar Rusia a suferit pierderi umane şi teritoriale importante. Economia de război, pusă în practică pentru a rezista situaţiei complicate a dat o lovitură dură susţinerii regimului, pe care victoriile militare din 1916 nu au mai putut-o restabili. Urmare a fost prăbuşirea Rusiei ţariste şi eşecul politic al revoluţiei din februarie-martie 1917 care va crea condiţiile pentru venirea la putere - cu ajutorul Germanei - a bolşevicilor.

Astăzi situaţia prezintă destul de multe similitudini cu aceea de acum mai bine de un secol. Rusia lui Putin nu s-a aventurat însă într-un război european, ci doar într-unul local, cu un stat considerat slab. Dar calculele iniţiale au fost date peste cap de rezistenţa ucraineană, iar prelungirea războiului arată că Rusia nu a progresat prea mult în raport cu situaţia de acum un secol. Din contră, instituţional situaţia este mult mai gravă decât atunci. Mizând totul pe personalizarea puterii, clanul Putin a adus Rusia într-un impas istoric.

Ca şi ţarul, care a fost reabilitat în 2008, în momentul în care autoritarismul lui Putin nu mai era un secret pentru nimeni, Vladimir Putin nu crede că democraţia poate asigura funcţionarea Rusiei. Cum Rusia se înzestrase în timpul tranziţiei de la sovietism inaugurată de Boris Elţin cu un cadru constituţional care să creeze condiţiile pentru democratizare, Putin s-a adaptat şi a transformat cadrul constituţional pentru a consolida puterea personală. Nu a fost vorba de puterea preşedintelui, ci de puterea personală. Conform Constituţiei Rusiei, preşedintele nu poate îndeplini mai mult de două mandate consecutive. Ori, de la alegerea sa ca preşedinte în martie 2000, Vladimir Putin, pe atunci un preşedinte de doar 48 de ani, a dat asigurări că nu va modifica Constituţia pentru a rămâne la putere. Ori, Putin a părut să-şi respecte promisiunea, când la sfârşitul celui de-al doilea mandat prezidenţial - în 2008 - a lăsat prezidenţia unuia dintre oamenii săi de încredere, Dmitri Medvedev, devenind prim-ministru. Dar întreaga putere îl urmează, pentru că în 2008 Rusia era controlată astfel încât să nu existe riscuri serioase pentru Vladimir Putin. Medvedev a fost doar o hologramă, Putin luând formal toate deciziile. Pentru a facilita revenirea şi eternizarea puterii sale Putin a acţionat prin succesive modificări constituţionale, prima fiind adoptată în 2008 prin care s-a prelungit mandatul prezidenţial de la patru la şase ani, însă această modificare nu avea efect şi asupra mandatului exercitat formal de Dmitri Medvedev. Aşa că în 2012 - când Putin a îndeplinit formal condiţiile pentru un al treilea mandat - a redevenit fără mari probleme preşedinte şi apoi lucrurile au mers de la sine, venind şi cel de-al patrulea mandat, început în 2018 şi care urmează să se încheie în 2024. Ori, cum după 2024, teoretic Putin nu ar mai putea rămâne la putere, în 2020 a mai urmat o reformă constituţională care a creat condiţiile ca Putin să rămână legal preşedinţie încă 12 ani, până în 2034 când va avea 84 de ani. O aşa zis reformă superficială, care n-ar fi afectat echilibrul instituţional existent, a fost iniţiată pentru introducerea unor măsuri sociale şi economice în textul constituţional. Acesta a fost pretext pentru ca - la propunerea unei deputate a partidului majoritar Rusia Unită, fosta cosmonaută Valentina Tereşkova - să se propună renumărarea mandatelor prezidenţiale de la zero, adică de la reforma constituţională. În acest sens nu ar fi vorba de vreo modificarea a prevederii privind limitarea mandatelor prezidenţiale la două mandate consecutive, ci doar de începerea unui nou ciclu de două mandate consecutive din 2024 în noile condiţii constituţionale.

În acelaşi timp, consolidarea puterii personale a fost realizată prin eliminarea opoziţiei politice şi a societăţii civile. Eliminarea opoziţiei politice, începută încă din primul mandat prezidenţial, s-a realizat de asemenea printr-un şir de reforme legislative care au avut ca efect transformarea radicală a sistemului de partide rus prin favorizarea unei aşa-zise opoziţii "constructive", de fapt loială lui Vladimir Putin, şi prin marginalizarea aşa-numita opoziţii "anti-sistem". Pare cunoscut, nu-i aşa?

Prin aceste reforme s-au interzis de facto partidele regionale, instituindu-se, spre exemplu, obligaţia unui număr minim de membri în fiecare componentă a federaţiei. În mod similar, trecerea de la sistemul proporţional absolut (fără prag electoral) la unul cu prag de 7% a redus considerabil numărul partidelor politice din Dumă, eliminând parlamentarii independenţi care făcuseră posibile majorităţile parlamentare din perioada mandatelor lui Boris Elţîn. Aşa că încă din 2007 partidul Rusia Unită a obţinut o majoritate absolută de locuri - iar cu excepţia mandatului început în 2011 şi terminat în 2016, chiar o majoritate de două treimi. În acelaşi timp doar trei alte partide - Partidul Comunist, Rusia Justă şi Partidul Liberal Democrat - mai fiind reprezentate în parlament. Orice comparaţie cu Ungaria lui Viktor Orban poate fi făcută!

După aneantizarea opoziţiei politice, odată cu realegerea sa din 2012 - contestată în stradă de organizaţiile societăţii civile - a urmat restrângerea spaţiului civic şi înlocuirea organizaţiilor civice cu grupări controlate, aşa numite organizaţii civice necivice (uncivil civil society). Pentru aceasta a fost folosită aşa-zisa lege "a agenţilor străini" care a făcut posibilă exercitarea presiunii asupra unui număr tot mai mare de actori civici, începând cu ONG-urile cu aşa zisă "activitate politică" - cam cum susţine decizia Inspecţiei Judiciare în cazul Danileţ - pentru a le face dificilă funcţionarea şi a le obliga să-şi suspende activitatea. Modificată apoi de mai multe ori, această lega vizează acum şi mass-media, organizaţiile fără personalitate juridică sau chiar cetăţenii de rând.

Ori, toate aceste operaţiuni care au întărit conducerea personală - şi au recreat condiţiile unui totalitarism personalizat, de tip nord-coreean - au slăbit în mod proporţional structura instituţională a Rusiei. De aceea, eşecul lui Putin va antrena - cel mai probabil - o prăbuşire a Rusiei pentru simplu motiv că nu există o structură instituţională minimă şi nici reguli de succesiune care să permită reconstruirea puterii.