Criza guvernării

În vocabularul politic al societăţii româneşti post-decembriste, în ciuda importanţei sale, conceptul de "Guvernare" a rămas un continent aproape în întregime neexplorat, nu doar pentru guvernaţi, ci şi pentru cei care, graţie sistemului democraţiei reprezentative, au acces la guvernare. Consecinţele sunt vaste, dar, dintre ele, una ar trebui să fie centrul preocupărilor civice şi politice: criza guvernării. Sintagma nu are cum să producă efectul de alertă-îngrijorare, preocuparea stringentă pe care o solicită, de vreme ce însăşi înţelegerea rosturilor, a mecanismelor şi a problemelor guvernării rămîne o uriaşă pată de întuneric în conştiinţa publică, în dezbaterile politice instituţionale sau mediatice. În locul "guvernării", la noi, tronează termenul de "conducere", una dintre cele mai incapacitante moşteniri "culturale" ale vechiului regim. Sintagme precum "conducător politic", "conducere politică", "conducere a ţării", "conducere a parlamentului", "conducere a guvernului" etc. formează stratul dens de ceaţă în care atît "profesioniştii" cît şi "amatorii" orbecăie fără nici un orizont, fără urmă de şansă de a găsi drumul care i-ar putea scoate din "Pădurea fără rost" (The pointless forest). Confuzia a dus la ideea, total erontă, conform căreia "obiectul" condus de politică-politicieni este "statul" (recte România!), de unde şi uşurinţa cu care, pentru a desemna funcţia de Preşedinte al României, a fost îmbrăţişată în vocabularul mediatic şi cultivată ulterior în cel politic, sintagma complet anapoda, de sorginte autoritar-dictatorială, anti-democratică şi, în condiţiile de astăzi ale României, neconstituţională, cea de "şef al statului". Ca să nu ne batem capul prea mult cu teoria, să spunem doar că esenţa guvernării are de a face, la modul ideal, platonic, cu identificarea, selectarea şi ulterior rezolvarea celor mai importante/stringente probleme ale societăţii, avînd acces la instrumentele autorităţii statale. Ea trebuie să aibă obiective-ţinte explicite, anunţate, realist realizabile în orizontul de timp al guvernării, scalabile şi cărora li se poate asocia un sistem controlabil de evaluare a realizării lor, în timp. Evident, acţiunea de guvernare este influenţată de şi reflectă poziţii, criterii şi priorităţi ale unei anume orientări, opţiuni, coloraturi politice, ideologice. În plus, forţele politice, partidele şi oamenii care ajung la guvernare aduc cu ei, inevitabil, o agendă proprie, care reflectă obiective şi interese particulare. Uneori această agendă este ascunsă, alteori este explicită, de cele mai multe ori şi/şi. În orice sistem democratic eficient-funcţional, în toate marile decizii, dacă nu coincid, obiectivele agendei generale prevalează asupra celor din agenda local-individuală, de partid. Beneficiarul guvernării este, în general, societatea în ansamblu, iar în particular cetăţenii ei, luaţi individual sau pe grupuri, categorii, comunităţi etc.. De aici rezultă că esenţa guvernării nu este şi nu poate fi utilizarea de către deţinătorii mandatului de guvernare a autorităţii lor instituţionale pentru a-i supune, priva de mijloace, libertăţi, drepturi, mijloace materiale şi oportunităţi sociale "pe cei guvernaţi". Cu alte cuvinte, într-un sistem democratic-funcţional, guvernarea nu poate fi folosită pentru a-i transforma pe cetăţeni în "supuşi"! Statul şi instituţiile sale sunt doar instrumente ale activităţilor de guvernare şi nicidecum obiectul guvernării, după cum cetăţenii sunt beneficiarii ei, iar nu împilaţii din oficiu sau "de drept" ai celor ce deţin puterea de guvernare!

În mod vădit, din ziua zero a noii noastre ere post-decembriste şi pînă astăzi, toate aceste elementare constituente ale guvernării au fost ignorate total sau în cea mai mare parte, exerciţiul fals al guvernării reducîndu-se la folosirea autorităţii statale pentru realizarea agendei individuale, de grup şi/sau de partid a celor care au primit mandatul guvernării. Nici una dintre marile şi stringentele probleme ale societăţii româneşti nu a fost măcar identificată şi pusă explicit pe agenda guvernării, de la sărăcie la structura şi formarea capitalului, de la condiţiile vieţii în sistemele urbane, la utilizarea capitalului uman, de la fructificarea importantelor resurse naturale ale României în interes social larg, la gestiunea migraţiei şi a depopulării României, ori a prăbuşirii capitalului social educaţional şi de sănătate al populaţiei. Absolut toate marile probleme sociale ale societăţii României, moştenite de la vechiul regim, ori create de evoluţiile post-decembriste au fost şi sunt în afara agendei celor care au deţinut autoritatea guvernării.

Ei, şi? Unde-i criza? Criza este după colţ şi se hrăneşte din nenumăratele consecinţe sociale negative, care se potenţează reciproc şi structural, ale problemelor sociale grave, ignorate sau rămase fără nici un fel de răspuns, rezolvare, gestiune, guvernare. Rezultatul este un fel de monstru care, după ce ne-a cam epuizat viitorul, se hrăneşte deja cu prezentul nostru, al societăţii României. Şi este, cu fiecare zi, tot mai flămînd, tot mai rapace! În faţa lui, o liotă politică, care nu ştie şi nu se poate exprima social decît prin abuzarea puterii pentru interese individuale, locale şi meschine, legănată de iluzia că, dacă îl hrăneşte, monstrul ar putea fi îmblînzit, dacă nu chiar domesticit.

Vorba lui Brennus: Vae victis!