Cum mor democraţiile

De două decenii, societatea românească încearcă, chiar dacă cu sincope şi prea puţin coerent, să realizeze proiectul unei democraţii funcţionale. Un sistem de organizare a instituţiilor politice şi de guvernare capabil să asigure promovarea, apărarea şi exercitarea deplină a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, concomitent cu stabilirea raţională şi eficientă a obiectivelor pentru dezvoltare socială, respectiv punerea în operă a măsurilor legislative şi administrative necesare realizării acestor scopuri. Pentru ca România să accea-dă în instituţiile fundamentale ale spaţiului euro-atlantic, NATO şi UE, modelul trebuia să răspundă standardelor stabilite de această comunitate. Pe de altă parte, oamenii politici care au gestionat puterea în perioada de "tranziţie" au căutat să adapteze soluţiile standard condiţiilor şi nevoilor locale, dar mai ales intereselor personale şi de grup. Rezultatul poate fi o surpriză doar pentru cei care nu au niciun fel de memorie istorică: eşuarea în soluţia formelor fără fond. O "boală" de care România este atinsă de fiecare dată cînd jocul mondial/european de putere i-a dat şansa să evadeze, de regulă pentru puţin timp, din cleştele soluţiilor de guvernare autoritar-dictatoriale. Poate nu este tocmai lipsit de importanţă să observăm că, atunci cînd a fost obligată sau împinsă să adopte modelele anti-democratice de gestiune a puterii politice, exerciţiul a reuşit aproape fără greş, abaterea de la "model" fiind mică şi aproape deloc semnificativă.

Dacă este să ne referim la experienţa istorică a României, ieşirea din spaţiul democratic s-a făcut după un model relativ simplu, care nu este cîtuşi de puţin unul local, ori valabil doar pentru experienţa noastră. Trecerea nu este niciodată o simplă alunecare, deraiere sau derapaj, ci rezultatul unei bătălii, al unei campanii dusă sistematic împotriva punctelor esenţiale de construcţie ale oricărui sistem democratic. Prea puţin contează cîţi dintre cei care se înrolează în armata demolatorilor democraţiei o fac conştient, cîţi inconştient, cîţi mînaţi de interese meschine, de "idealuri", de prostie, ori de miopie politică avansată. Important este că ei contribuie nemijlocit la demolare, iar undeva, cineva, s-a ocupat de organizarea acestei "armate", pe care o mînă în luptă pînă ce-şi atinge scopurile.

Prima şi cea mai importantă ţintă este cetăţeanul-alegător, adică actorul politic principal al oricărei democraţii, depozitarul de drept al legitimării exericiţiului puterii, stabilit prin mandatul electoral. Atacul asupra lui are ca prim obiectiv să-l îndemne la auto-devalorizarea atuurilor pe care le deţine, a drepturilor şi a libertăţilor sale, a semnificaţiei alegerii, a exprimării şi atitudinii civice în spaţiul public. Efectul se obţine de obicei prin inculcarea ideii că puterea de control a simplului cetăţean şi penalizarea celor care gestionează puterea în numele lui este redusă, că intervenţia asupra deţinătorilor mandataţi ai puterii este lipsită de eficienţă, la limită inutilă, că votul însuşi este mai degrabă un automatism datorat regulilor jocului, dar tot mai mult golit de conţinut, decît o alegere care validează/invalidează actorii scenei politice etc. Mai larg, alegătorul-cetăţean este hrănit/otrăvit insistent cu ideea că democraţia "e bună, dar nu pentru noi", ori că "este bună, dar pentru alte timpuri, decît cele pe care tocmai le trăim". Democraţia este portretizată, chiar de către oamenii clasei politice, prin atitudini şi discurs, ca un "exerciţiu cvasi-inutil", "un lux" pe care nu prea ni-l mai putem permite, ori nu ni-l putem permite "tocmai acum". Încet, încet, pe măsură ce scade încrederea publică în eficienţa şi ros-turile democraţiei, se întăresc mesajele şi acţiunile care acreditează necesitatea "măsurilor speciale", a "excepţiilor necesare" de la norme de bază ale organizării democratice, a cedării "de bunăvoie" a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a res-tricţionării sau suspendării unora dintre ele, a "necesităţii/oportunităţii" creşterii drepturilor de intervenţie şi restricţionare atribuite "instituţiilor autorităţii", a "necesităţii de depăşire a luptelor-diviziunilor politice, în numele unui obiectiv "superior", care de regulă cere "unitate". Pe scurt, de la diversitate şi diferenţiere, la omogenitate, prin pierderea identităţii şi cedarea drepturilor în numele unor "idealuri/obiective", care nu mai suportă amînare. De cealaltă parte, întărirea controlului instituţiilor puterii asupra cît mai multor aspecte ale vieţii cetăţeanului şi în primul rînd asupra mijloacelor minimale de existenţă, iar în al doilea rînd asupra accesului la comunicare în spaţiul public. În anumite circumstanţe, în tablou intervine şi umbra unui mare pericol, a unei ameninţări, reale sau inventate.

A doua ţintă, ca importanţă, în strategia demolării fundamentelor democratice ale societăţii este instituţia Parlamentului. Mijloacele curente de discreditare sunt: contra-selecţia celei mai mari părţi sau a unei bune părţi dintre ocupanţii fotoliilor de "reprezentanţi ai poporului", scăderea masivă a eficienţei sau relevanţei sociale a actelor parlamentare - de la dezbateri la elaborarea/aprobarea legilor, blocarea activităţilor parlamentare, trenarea îndelungată a deciziilor, transformarea procedurilor parlamentare în unelte ale luptei pentru putere, îndepărtarea masivă a agendei parlamentare de agenda cetăţeanului-alegător.

Următoarea pe lista ţintelor este instituţia partidelor. Ele sunt slăbite sau împiedicate să atingă maturitatea politică, fie prin restructurări şi fracţionări repetate, fie prin migraţii masive şi intempestive, prin reducerea comunicării cu electoratul; partidele sunt transformate în arene de luptă intestină între fracţiuni şi persoane cu aspiraţii de putere, iar ulterior sunt aruncate în ridicol de incapacitatea lor de a da soluţii viabile problemelor sociale, respectiv de a selecta şi promova oameni politici capabili să pună în operă programele eventual elaborate.

Ordinea în care aceste lucruri se întîmplă în România ultimelor două decenii, poate să fie diferită. Lucrul are prea mică importanţă, mai ales că viteza cu care se produce degradarea şi aşa slabelor fundamente ale democraţiei noastre a devenit în ultimii 10 ani de-a dreptul ameţitoare.

Cineva, dotat cu un scepticism robust, ar putea să spună: lasă-mă domnule cu "apocalipsa" dumitale! Suntem ţară UE, suntem membri în NATO; n-o să ne lase să ajungem de rîpă, chiar dacă noi am împinge lucrurile într-acolo! În loc de răspuns, am să-l invit pe preopinentul meu să arunce o privire atentă în jur, iar mai apoi şi asupra presei şi a discursurilor publice din perioada interbelică, cea care a precedat prăbuşirea Româ-niei în prăpastia regimurilor autoritar-dictatoriale pentru următorii 55 de ani, de unde nu ne-am fi ridicat nici astăzi la suprafaţă, dacă n-ar fi fost excepţionala schimbare de paradigmă la nivelul relaţiilor dintre marile puteri ale lumii, materializată de şirul evenimentelor care începe cu reunificarea Germaniei.

Morala "fabulei" e una simplă: Democraţia nu creşte singură din pămînt şi nici din dorinţa ori aspiraţia, oricît de sinceră, a membrilor societăţii. Ca să dea roade, democraţia trebuie nu doar însămînţată, ci şi atent şi îndelung îngrijită, apărată de distrugeri şi dăunători, într-un ciclu care nu poate fi oprit niciodată, fără riscul ca firava plantă să se usuce şi să lase locul ciulinilor care anunţă întotdeauna victoria pustiitoare a regimurilor autoritar-dictatoriale.

Dixit et salvavi...!