De-a dreapta Preşedintelui

"... aveţi însă grijă de distrugerea Dreptei şi a partidului dumneavoastră, a propriului dumneavoastră partid. Mare grijă să aveţi, pentru că ar fi un păcat să îl autodistrugeţi". Astfel le spunea Traian Băsescu liberalilor spre sfârşitul scurtei consultări ce a avut loc vineri la Cotroceni. Deloc surprinzător, şi totuşi puţin obişnuit, preşedintele României manifestă o orientare politică nedisimulată spre ceva ce se numeşte, după un stereotip deja clasic, dreapta.

Deşi, cu doar cu câţiva ani în urmă, acelaşi personaj politic se plasa fără nici o rezervă la stânga. Ales preşedinte al PD în 2001 după victoria sa la alegerile locale din 2000 în Bucureşti, Traian Băsescu îşi plasa partidul, cel puţin în funcţie de criteriile clasice, la stânga stângii, în orice caz, la stânga PSD. Traian Băsescu moştenea de la Petre Roman, antecesorul său la conducerea PD şi fondatorul acestei formaţiuni politice, un partid bine ancorat în Internaţionala Socialistă. După purgatoriul ideologic reprezentat de formula USD (alianţă electorală între PD şi PSDR-Cunescu în 1995- 1996), fostul FSN era primit în paradisul socialiştilor. Dar, încă din 2003, când PSD, după o schemă asemănătoare (fuziunea din 2001 cu PSDR), devenea membru al aceleiaşi Internaţionale, PD şi Traian Băsescu căutau un spaţiu mai mare de manevră şi acesta era oferit de vidul lăsat după ieşirea PNŢCD din jocul politic. Începută încă înainte de alegerea sa ca preşedinte al României, alunecarea PD spre acel ceva numit dreapta s-a terminat formal în 2005 când, pentru prima dată în istoria europeană a ultimei jumătăţi de secol, un partid se transforma în contrariul său ideologic. Incredibila transformare a PD nu a avut vreo dimensiune ideologică, ci doar tactică. Doar astfel se puteau împuşca doi iepuri dintr-un foc: se ocupa o nişă pe piaţa politică internă care oferea sprijin din partea celei mai mari familii politice europeane, dar se şi creau premisele pentru construcţia unei majorităţi prezidenţiale disciplinate şi unitare sub forma unui partid care să reunească Dreapta.

Blocaţi într-un clivaj copiat, niciodată însă validat în România, politicieni şi comentatorii politici au pornit de mult în căutarea dreptei dispărute. Dar frumoasa fără corp rămâne doar un personaj mitologic. Căci, fără poporul care să o întrupeze, Dreapta nu poate fi văzută decât de un mic grup de iniţiaţi. Nu că altfel ar sta lucrurile cu stânga, dar de aceasta preşedintele nici nu pare să se sinchisească. Preşedinte de dreapta ales pe când se declara de stânga, Traian Băsescu priveşte spre stânga cu suficienţă. Căci stânga, spre deosebire de dreapta, nu beneficiază de circumstanţe atenuante în România postcomunistă. Dacă totalitarismul comunist a fost asimilat integral stângii, fără nici o nuanţă, atunci dreapta, oricare ar fi ea, oricum s-ar manifesta, e acceptabilă. De unde şi confuzia ideologică. Când pe 19 mai, în discursul de proaspăt învingător, Traian Băsescu mulţumea PNG, amalgamul "dreptelor" era deja gata. Nu mai conta nici afişarea legionarismului, nici extremismul de limbaj, nici ortodoxismul radical, nici populismul dezlănţuit. Şi astfel, cât ai bate din palme, Traian Băsescu a plasat în acelaşi grup şi pe Gabriel Liiceanu şi pe Gigi Becali. Aşa că nu a mai fost surprinzător când Theodor Stolojan, preluând din zbor ideile preşedintelui, deşi cândva social-liberal a propus o unificare a Dreptei în jurul PD, PLD, PNG şi UCS. Alăturarea UCS, o grupare ce nu apare în nici un sondaj de opinie, e, cel puţin la prima vedere, ciudată. Dar formaţiunea fostului şef al SIE, mai apoi consilier al lui Ion Iliescu, Ioan Talpeş, bănuit de Dick Marty, raportorul Consiliului Europei că a fost nu doar un simplu observator al deschiderii centrelor secrete de detenţie CIA in România, trimite spre zona crepusculară a politicii româneşti. Şi astfel Dreapta preşedintelui se croieşte pe măsura momentului: din improvizaţii lipsite de orice dimensiune doctrinară.

Pentru a nu rămâne mai prejos, PNL a iniţiat reunirea "adevăratei drepte": Dreapta istorică. Şi astfel, lupta pentru moştenirea Alianţei DA, devenită sinonimă cu Dreapta autentică, atinge ridicolul. Şi aici partenerii au aceleaşi dimensiuni politice nepotrivite ca şi în cazul Dreptei prezidenţiale, căci în afara PNL, nici AP, nici PNŢCD nu contează nici în sondaje, nici în dezbaterea publică.

Orbiţi de formule lipsite de consistenţă prin care speră să acopere vidul ideologic şi amatorismul politic, politicienii români caută cheia paradisului. Mulţi cred că o găsesc în formula magică a clivajului stânga-dreapta. Ultimul avatar al acestei aventuri politice îl reprezintă construcţia Dreptei preşedintelui. Căci, doar cei ce vor sta la dreapta sa vor gusta din ambrozia puterii.