De ce zboară pinguinii invers?

Rog publicul cititor să stea calm... să nu scape cana de cafea din mînă, să nu cedeze vreunui acces de rîs nervos, ori să-şi piardă cumpătul prea uşor, şi să continue lectura editorialului, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat! Să lase în pace enciclopediile, cărţile de zoologie, etologie, viitorologie, scientologie ori SF. Întrebarea, aceasta, despre pinguini, fără niciun sens!, mi-a venit în minte aşa, pe nepusă masă, pe cînd încercam să răspund la alta, cam tot pe atît de aiuritoare: De ce vorbeşte Obama cu Putin la telefon trei ore despre criza din Crimeea, iar cu Merkel doar o oră, mai alaltăieri, altă oră, astăzi, o oră, mîine şi tot aşa, pînă cînd imnul URSS (care este şi actualul imn de stat al Rusiei!) va răsuna oficial şi victorios pe întreg cuprinsul Crimeei, fostă parte a unui stat suveran, recunoscut internaţional, numit Ucraina? Lăsînd de o parte gluma şi alte motive obişnuite de perplexitate, faptul scoate la iveală un fenomen ciudat şi prea puţin băgat în seamă: dizolvarea instituţiilor şi a mecanismelor tradiţionale pe care s-a întemeiat diplomaţia, de la "inventarea" ei şi pînă mai ieri. Mai precis, pînă cînd ne-am prăvălit cu toţii în această halucinantă lume, care păstrează aparenţele uneia cu care încă ni se pare că suntem familiari, nu pentru a ne face viaţa mai uşoară, ci doar pentru a ne putea înşela cu spectaculoase puneri în scenă, în care nimic din ceea ce pare real nu este şi aproape tot ceea ce pare ficţiune este măduvă din osul cel mai tare al realităţii.

Pe principiul, avem o criză... ce facem cu ea?, ne-am fi aşteptat ca evenimentele internaţionale în care Ucraina se află în dispută directă cu una dintre mega-puterile nucleare ale planetei şi care, pe cale de consecinţă, implică pe toţi ceilalţi actori principali ai lumii, să fie tratată cu mijloacele pe care le pune la dispoziţie sistemul instituţiilor şi al normelor de drept internaţional; mai general, cu arsenalul instrumentelor prin care statele sunt chemate să-şi rezolve problemele, diferendele, disputele şi chiar conflictele care pot apărea, între ele. Simulacrul s-a şi produs! Actul I: ONU. Deşi toată lumea a auzit de această instituţie, creată la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, puţină lume ştie că rostul ei nu este să asigure pacea lumii, ci doar să împiedice un mega-conflict care ar putea fi aprins de disputele dintre oricare state, mai puţin dintre marile puteri. Dacă are cineva chef să se războiască, ori să folosească forţa militară împotriva altui stat, fără autorizaţia ONU, atunci, cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate au la dispoziţie toate mijloacele juridice şi militare pentru a-l pedepsi cum se cuvine şi chiar mai rău, pe răufăcător. Cazul Irak-Kuweit, 1990, este ilustrarea standard a acestei teme. Premisa subînţeleasă, pe care se bazează întreaga construcţie a ONU, este că puterile învingătoare în ultima mare conflagraţie a lumii, cărora li s-au rezervat poziţii privilegiate de decizie la ONU, în calitate de membri permanenţi ai Consiliul de Securitate, nu se vor mai angaja niciodată în situaţii conflictuale, care ar putea să dezlănţuie o altă conflagraţie mondială. În varianta iniţială a Cartei ONU, acest lucru părea realizabil, deoarece statele, inclusiv marile puteri, urmau să renunţe la privilegiul suveran al armatelor şi al mijloacelor militare naţional-statale, în favoarea unei "Armate a ONU", singurul şi cel mai important instrument de forţă care ar mai fi existat, legal, în lume!!! Naivitatea părinţilor fondatori ai Cartei ONU a fost repede lăsată de o parte şi ONU este de atunci, ceea ce este şi astăzi, doar un instrument aflat la dispoziţia marilor puteri, prin intermediul căruia pot să legitimeze acţiunile de forţă împotriva altor state, de fiecare dată cînd interesele tuturor celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate coincid sau, măcar, nu se află în opoziţie. Nu este de mirare deci că atunci cînd interesele marilor puteri s-au aflat în contradicţie, ONU nu a putut să decidă niciodată nimic şi, pe cale de consecinţă, nici să intervină eficient în vreuna din marile crize ale globului. Speranţa că ONU ar putea face ceva în criza din Crimeea este, de aceea, doar o bolnăvicioasă iluzie! O iluzie, asemănătoare, pluteşte şi asupra unei alte instituţii, considerată pilon de forţă al securităţii internaţionale, NATO. Actul II: Ce poate să facă NATO în criza din Crimeea? NIMIC! Fără nicio adăugire şi doar cu puţine comentarii. NATO promite numai membrilor săi, (Ucraina nu este membru al NATO), o formă neprecizată, prin statut, de sprijin politic şi militar, în eventualitatea în care ţara respectivă ar fi victima unui atac armat din partea altui stat! Pentru o astfel de situaţie, NATO dispune doar de infrastructură proprie, nu şi de trupe. Ele sunt furnizate de ţările membre, fiecare după cum consideră necesar şi după putinţe, iar cheltuielile pentru operaţiile în care sunt angajate forţele care participă la misiuni NATO sunt suportate tot de statele furnizoare! Va să zică, un fel de: "fiecăruia după necesităţi, de la fiecare după posibilităţi", mai ceva ca-n comunismul dezvoltat! Exact ca şi acolo, însă, doar iluzia este reală. Realitatea politică dură este că niciun stat al NATO nu şi-ar trimite trupele şi forţele în apărarea unui alt stat membru, dacă acţiunea ar angaja riscul masiv al unei confruntări, cu o altă putere nucleară, spre exemplu!!!! Poate doar în situaţii cu totul excepţionale! Jocul ameninţărilor şi al mutărilor de structuri şi infrastructură, e una; jocul numit "război", mai ales cel cald, e altceva! Aici, este valabilă doar vechea zicală: frate, frate, da brînza-i pe bani! În sfîrşit, Actul III: OSCE. Despre care nu are rost să mai vorbim, deoarece acţiunea se termină înainte de a începe! E ca în bancul cu paradigma familială a puterii şi rolul sindicatelor în comunism; ca bunica: ea bombăne, ea aude, tot n-o bagă nimeni în seamă! În sfîrşit, după ce am epuizat resursele instituţiilor multilaterale, rămîn cele ancestrale, bilaterale: tratate şi convenţii, ca instrumente juridice, respectiv diplomaţia, ca mijloc şi spaţiu de comunicare, negociere şi eventual soluţionare paşnică a situaţiei. Ucraina şi Rusia au tratate bilaterale, doar că una dintre părţi s-a hotărît să nu le mai respecte! Ar mai rămîne diplomaţia! Şi aici, plonjăm, fără nicio trecere, direct în suprarealism. Nu am auzit de vreo mobilizare serioasă de forţe diplomatice, nici la Moscova, nici la Kiev, de alcătuirea echipelor de negociere, de stabilirea vreunei agende, ori calendar etc. Putin nu dă telefon la Kiev şi, cu siguranţă, reciproca este la fel de adevărată! În schimb, liderul de la Kremlin se întreţine telefonic cu Obama, trei ore! Or fi făcut schimb de reţete culinare, ori de impresii de la olimpiadă, altminteri este imposibil să priceapă cineva ce au avut să-şi spună! Căci, dacă aveau ceva să-şi spună, oficial, cu greutate politică şi juridică, atunci ar fi folosit instrumentele şi canalele de comunicare diplomatică, inclusiv cele mai puţin vizibile, asigurate de serviciile de informaţii. De cînd discuţiile telefonice, fie ele şi între şefi de mari puteri, ţin loc de acte diplomatice şi politice? "Diplomaţia telefonică", ca şi nesfîrşitele discuţii informale din marginea reuniunilor oficiale, ori întîlnirile de dragul pozelor de presă, au devenit practici curente în politica internaţională şi ocupă tot mai mult din spaţiul natural, rezervat Diplomaţiei. Doar că, atît din punct de vedere politic, cît şi juridic, vorbăria aceasta cvasi-diplomatică nu este şi nu produce decît ficţiune!