De la stînga la dreapta

Cine pe cine alege şi de ce? Iată forma canonică a ecuaţiei care domină spaţiul modernităţii politice de mai bine de două secole, de cînd sistemele democratice au furnizat lumii occidentale un repertoriu complet nou de mijloace şi soluţii pentru temele generale ale guvernării. Cum democraţia directă nu şi-a putut depăşi niciodată statutul de fata morgana, democraţiile moderne de tip reprezentativ impun inevitabil un răspuns la întrebarea: cine pe cine reprezintă în competiţia politică şi, în cele din urmă, în actul de guvernare? Reprezentarea este însă numai o dimensiune a jocului, căci nici o forţă politică, într-un sistem democratic, nu poate guverna împotriva interesului general, servind, unilateral, doar interesele celor pe care îi reprezintă. Ca să o facă, fie goleşte democraţia de conţinut şi schimbă de fapt esenţa sistemului de guvernare în dictatură, ceea ce au făcut partidele fasciste şi comuniste ale secolului XX, fie secretă doze masive de "ideologie" menită să ascundă, să falsifice realitatea şi consecinţele actului de guvernare, înlocuindu-le cu "imagine", care poate fi manipulată de la grosier, la foarte sofisticat, cu remarcabile rezultate în distorsionarea conştiinţei individuale şi publice. Istoric, reperele cele mai stabile pentru alegerile din spaţiul politic al modernităţii sunt configurate de axa "dreapta-stînga". Chiar dacă s-au transformat astăzi în simple "etichete", aceste puncte cardinale sunt mereu folosite, atît de partide, cît şi de alegători, chiar şi în spaţii politice puternic atipice, cum este cel al României post-decembriste, ceea ce indică nu doar o forţă inerţială, ci şi o vînă de viabilitate, funcţională. În realitate, atît în "noile democraţii" europene, cît şi în cele "istorice", axa dreapta-stînga este secţionată atît de mult şi de inegal, încît mult mai vizibile sunt astăzi "centrul" şi "extremele". A spune că "dreapta şi stînga nu mai există" a devenit o banalitate, pe cît de des utilizată, pe atît de şubredă în argumentaţie. Cele două puncte de reper există, dar în forme şi structuri care nu au nimic de a face cu binomul marxist "proletariat-burghezie", care le autentifica la origine. Două exemple, pentru a ilustra ideea.

La stînga, o figură politică din spaţiul german, Gregor Gysi. După două decenii şi jumătate de activitate politică şi parlamentară care a dat formă şi structură "stîngii" pe scena politică a Germaniei reunificate, personajul se pregăteşe de retragere. Nu acesta este faptul remarcabil! Cred că puţini sunt cei cărora numele să le mai spună ceva, cu atît mai puţin să ştie că Gysi este ultimul secretar general al partidului stalinist al RDG-ului. Este adevărat, un conducător comunist care a avut mandatul să dizolve RDG-ul şi partidul sovietic care i-a servit de armătură politică. Mai mult, el este cel ce a deschis calea, atît de improbabilă, a reprezentării politice a "foştilor comunişti ai RDG-ului" în spaţiul politic, complet nou, al Germaniei reunificate. Un personaj cu umbre şi pete, cercetat pentru uşor de presupusa, dar niciodată dovedita sa cooperare cu temuta Stasi, ca şi pentru manevrele prin care averea fostului partid comunist al RDG s-a evaporat, nu chiar fără să lase urme! O figură ce, asemenea "omologilor" săi din fostele ţări socialiste, ar fi trebuit să aibă de ales doar între puşcărie şi muzeul infamant al comunismului, a activat două decenii şi jumătate pe scena politică a Germaniei, unde, spun comentariile zilei ca un compliment, a lăsat o urmă, o amprentă, cu mult mai mare decît statura lui fizică!! Desigur, experienţa absorbţiei politice produsă în spaţiul german era imposibil de reprodus în România, dar nu poţi să nu constaţi că după mai bine de două decenii de "construcţii" şi "experimente" democratice, spaţiul nostru politic nu a putut articula un partid al "stîngii", după cum nu a putut articula nici o alternativă viabilă, credibilă, pentru "dreapta". În felul acesta, un partid al fostelor "cadre" şi centre de putere ale structurilor de forţă ale fostului sistem al "dictaturii partidului-stat" şi al "statului-partid", asmuţite împotriva întregului popor, se lăfăie pe un vast teritoriu politic, fără să fie capabil să articuleze politici, ori măcar o ideologie care să aibă ceva comun cu "stînga"; asta, ca să nu mai vorbim de formula pretenţioasă a "social-democraţiei", pe care şi-a lipit-o, fără nici o justificare, pe frontispiciu.

Exemplul "dreptei" este, pentru simetrie, tot din spaţiul german. Nu, nu este vorba despre CDU sau alianţa CDU-CSU pe care doamna Merkel le-a pierdut pe drum, năpustindu-se mînată de sentimente, atît de puţin caracteristic! fără să se uite dacă o urmează cineva, direct într-o prăpastie politică! Acesta este, de fapt, "centrul" spectrului politic german, cu nuanţe de drepta mai degrabă "istorice". Noutatea politică pe "dreapta" se numeşte PEGIDA-Patriotishe Europaer gegen die Islamisirung des Abendlandes. Patrioţii europeni mobilizaţi împotriva islamizării Occidentului nu sunt încă un partid, ci doar o entitate instituţională care a căpătat oficial identitate publică. Şi-a anunţat însă parcursul politic şi intenţia de a participa la scrutinurile viitoare, de la cele locale, la alegerile generale. Începutul a fost făcut acum un an, la Dresda, şi nu a fost nimic mai mult decît un soi de "flash mob", o mobilizare prin reţelele sociale ale internetului pentru un protest al "localnicilor" împotriva violenţei publice care a însoţit manifestaţiile facţiunilor militante pro-curde şi anti-curde din Germania. În momentul ei de vîrf, ianuarie-februarie 2015, PEGIDA a scos în stradă peste 20.000 de oameni!!! Modelul a făcut pui, relativ repede, în alte localităţi şi ţinuturi ale Germaniei, astfel încît, alături de PEGIDA, au apărut "pui" în Leipzig (legida), Sudthuringen (sugida), Kassel (Kagida), Wurzburd (Wugida), Bogida, la Bonn, Dugida la Dusseldorf sau Fragida la Frankfurt. Desigur, se poate spune cu bun temei că, deocamdată, impactul mediatic este mult mai mare decît cel politic. Şi totuşi, ceva se mişcă, iar certitudinea acestui fapt este consolidată de reacţiile apăsate ale partidelor politice "din sistem", faţă de acest nou competitor apărut pe teritoriul politicii germane. PEGIDA sperie, nu puţină lume, nu doar pentru mesajele politice care conţin doze semnificative de xenofobie, rasism sau "incitare la violenţă", cît pentru capacitatea de a coagula spectrul unei drepte extremiste, considerată pînă de curînd şi în mod tradiţional, "sub control", datorită fărîmiţării şi sectarismului ei, precum şi acţiunilor de tip poliţienesc şi judiciare desfăşurate de autorităţile care au oficial menirea să "păzească" Constituţia Germaniei şi ordinea de drept. Nu încape nici o îndoială, climatul politic din Germania, puternic afectat de problemele emigraţiei necontrolate şi de "anti-soluţiile tip Merkel" creează oportunităţi greu de imaginat acum doar jumătate de an pentru mişcări şi formule politice tip PEGIDA. Dacă ele vor da tonul pentru realizarea unei "Noi drepte" în Germania, în Marea Britanie, unde transplantul pegida a prins imediat şi unde mişcarea ukip există deja, în Franţa, unde Frontul Popular a ajuns în postura de candidat serios pentru viitorul mandat prezidenţial, atunci politica democraţiilor europene "clasice" va fi complet redesenată. Harta va avea din nou "Dreapta" şi "Stînga", iar prăpastia şi tensiunile dintre ele ar putea atinge din nou cotele pe care Europa le-a mai cunoscut în vremurile "Republicii de la Weimar". Din această perspectivă, discursul "halucinant" de închinăciune moscovită şi bîzdîc anti-american, al funcţionarului public european Jean-Claude Junker, Preşedintele Comisiei UE, nu mai pare deloc o extravaganţă, ori o deraiere temporară, ci un fel de "apel pentru trezire" adresat celor chemaţi să participe la realizarea şi să se înfrupte din beneficiile reîmpărţirii teritoriilor politice din Europa.