Declinul ideii monarhiste

Începem de undeva mai de departe. Din Nepal, care a devenit, acum câteva luni, cea mai nouă republică din lume. În dimineaţa în care monarhia a fost abolită, ziarele din Katmandu au apărut cu titluri precum "Vive la République!" sau "S-a năs­cut speranţa". Mii de oameni au demonstrat pe străzi, cerând ca fostul rege să părăsească imediat palatul, care a fost între timp trans­format în muzeu.

Nu i-am auzit pe comentatorii noştri să amintească, măcar în trecere, acest eveniment. El este, totuşi, semnificativ, ca o parte a unui proces universal. În ultimii ani, mişcările republicane au câştigat teren. Poa­te că Nepalul vi se pare o ţară nesemnificativă. Atunci deschideţi prestigiosul cotidian The Times, în ediţia sa de sâmbătă. Veţi găsi un editorial despre progresul republicanismului în Australia, unde Primul-ministru, Kevin Rudd, este un republican declarat (cazul australian este extraordinar, după orice criteriu: acolo şi şeful Opoziţiei, precum şi Guvernatorul General, reprezentantul monarhului, sunt republicani). În Spania, există o vorbă care spune că spaniolii sunt mai degrabă "juancarlişti" decât monarhişti. În Scoţia, aproape jumătate dintre tineri doresc abolirea monarhiei.

Asistăm la un reviriment al ideii republicane? Eu nu sunt sigur. Mai degrabă monarhiile contemporane dispar într-un peisaj al indiferenţei. Sondajele de opinie arată că în Canada, mai puţin de 5% dintre locuitori ştiu că regina Elisabeta a II-a este şeful statului. În Queensland au fost eliminate din textul legilor orice referinţe la monarhie. În Scoţia, chestiunea monarhiei abia se zăreşte dincolo de dezbaterea cu privire la independenţă.

Noi vorbim, în această ţară, despre "modernizare" şi despre "integrare". Dar cum ne înscriem, cum ne poziţionăm noi, ca regim şi ca societate, faţă de această consolidare a republicanismului?

În niciun fel. În realitate, probabil nici nu am sesizat-o. Trăim într-un fel de amnezie istorică. Nu ne convine republica precipitată de sovietici în 1947. Unora nu ne convine nici aceea a cleptocraţiei, instaurată printr-un puci la începutul lui 1990. Dar spectacolul unei "Case Regale" care s-a scufundat, încet-încet, în fondurile de protocol ale unui Guvern susţinut de socialişti, i-a demobilizat pe mulţi dintre aceia care - puţini la număr, oricum - reţineau o simpatie pentru monarhie.

E vremea să depăşim această confuzie. Să vedem dincolo de miturile care dau, în această ţară, un nume rău republicanismului. Cum ar fi acela relativ la Republică drept produs exclusiv al intervenţiei sovietice.

La ora când Republica era proclamată în România, monarhiile europene erau, oricum, în defensivă. În 1946, monarhia italiană fusese abolită în urma unui referendum, iar aceea iugoslavă de partizanii lui Tito. În 1944, Islanda se desprinsese de monarhia daneză. Monarhia spaniolă era menţinută în stare de animaţie suspendată de "regentul" Franco. Irlanda era deja pe calea proclamării republicii, un proces finalizat prin Republic of Ireland Act, din 1948.

Este vorba de o tendinţă istorică, ce nu a încetat după primii ani de pace. În 1951, monarhia belgienilor abia s-a salvat prin abdicarea lui Leopold al III-lea, care adusese ţara în pragul războiului civil. Dar în 1974, Malta s-a declarat republică, urmată, în 1975, de Grecia (în urma unui referendum).

Rădăcinile acestui proces sunt adânci. Dacă ne referim doar la secolul XX, vedem că încă din 1910 a dispărit monarhia portugheză. După primul război mondial, Germania, Austria/Ungaria, Finlanda şi Turcia devin republici.

Ar fi supravieţuit monarhia din România în acest context istoric potrivnic monarhiilor, mai ales celor care s-au situat de partea pierzătoare în cel de-al doilea război mondial? Putem avansa doar presupuneri, evident. Judecând însă după cele două decenii catastrofale care au precedat abdicarea din 1947, nu e deloc sigur.

În mod tradiţional, monarhismul românesc se legitimează cu argumente istorice. Dar tocmai istoria modernă e aceea care îi relativizează titlurile. Ar mai rămâne argumentele de oportunitate politică.

Aici însă regaliştii din România nu au reuşit să articuleze chiar nimic util, dincolo de poziţii absurde precum "Regele-Preşedinte". Situaţia aceasta nu mă consolează. Ea perpetuează o stare de neclaritate. Republicanii nu au idei, pentru că profită de faptul împlinit. Monarhiştii nu vin cu argumente, pentru că au aderat la o mitologie.

E limpede că suntem într-un moment de cotitură cu privire la soarta regimului din România. Struţo-cămila inventată de "constituanta" din 1990-1991 şi-a arătat limitele. Spre deosebire de alţii, eu nu susţin că trebuie să invocăm clauza interdicţiei de revizuire a regimului republican din actuala Constituţie. Dacă poporul român doreşte, poate schimba orice petic de hârtie, oricât de etern ar fi fost declarat acesta. De aceea cred că, printre altele, trebuie să alegem, în cunoştinţă de cauză, şi forma de regim prin care să ne exercităm puterea, ca cetăţeni. Sau ca supuşi.

Notă: Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial.