Despre albine şi păsărele

Dacă pune cineva semnul egalităţii între minciună şi politică, nu cred că se vor găsi mulţi care să susţină că ecuaţia nu este validă! Politica de astăzi, de la noi şi de aiurea, minte nu doar despre "lucrurile mici", ci despre cele esenţiale! De la deciziile privind pacea şi războiul, pînă la cele economice, care afectează viaţa a milioane de oameni, minciuna este un ingredient nelipsit din meniul pe care ni-l servesc zilnic, puternicii zilei.

În epoca victoriană, despre nimic şi cu atît mai puţin despre lucruri personale nu se putea vorbi direct. Era de prost gust! Expresia "on bees and birds", spre exemplu, ţinea loc de referinţă pentru universul sexualităţii. Pentru împătimiţii filmului, scena unei astfel de discuţii poate fi văzută în toată splendoarea, sensibilitatea şi în acelaşi timp ridicolul ei (privită cu ochii omului de astăzi, desigur!), într-un film fără de care nimic din ceea ce este omenesc nu poate fi pe de-antregul înţeles, "The remains of the day". Întîmplarea, sau poate nu tocmai!, face ca tot o "Fabulă despre albine" să-l fi făcut celebru, încă de pe la 1714, şi pe Bernard Mandeville, medicul considerat astăzi părintele teoriei moderne a economiei, pentru că a îndrăznit să considere viciile omeneşti mai productive, în economia modernă, decît toate virtuţile la un loc!

Care este trăsura de unire dintre cele două "poveşti despre albine"? Ipocrizia! Diferenţa constă în faptul că, între timp, ipocrizia s-a concentrat în sfera politicului! Iar dintre toate viciile umane, acela care inflamează ipocrizia post-modernă pînă la paroxism, este, paradoxal, şi cel mai răspîndit, MINCIUNA.

Minciunile politicienilor sunt trofeele după care aleargă în primul rînd ei, politicienii. Nimic nu pare mai dezarmant, mai discreditant, mai letal pentru o carieră politică, decît actul de a-l prinde cu minciuna pe celălalt, pe competitor, înainte ca el să te prindă pe tine cu alta şi mai mare. Şi, cu toate acestea, rata de supravieţuire a politicianului mitoman este din ce în ce mai ridicată! În serviciul dreptului la informare al publicului şi în numele păstrării autenticelor valori ale democraţiei, mass-media a devenit vînătorul profesionist de minciuni politice. Şi, totuşi, sunt tot mai puţini politicienii răpuşi de schijele dezvăluirilor de presă. Care este mai mare şi care mai gogonată face doar diferenţa de audienţă şi de vînzări! "Omul de pe stradă", alegătorul anonim, este pasionat de minciunile politicii, astăzi, cel puţin tot atît pe cît era şi pe vremea lui Caragiale! Pe unele le gustă pentru că îl îmbată cu parfumul lor înşelător, de altele rîde cu poftă, altele îi servesc ca motiv de "indignare morală", căci este şi el o persoană morală, nu! De la Machiavelli, la Mandeville şi de la Hannah Arendt, la Jaques Derrida, minciuna politică, formele şi finalităţile ei, au fost disecate şi expuse în toată baroca lor eflorescenţă. Cu toate acestea, patima minciunii nu pare să pălească, nici în lumea relaţiilor obişnuite dintre oameni, nici în lumea politicii.

Noutatea zilelor noastre, post-moderne, pare să vină din domeniul economic, un spaţiu în care, cel puţin teoretic, minciuna ar trebui să aibă picioare foarte scurte şi prea puţin loc de întors! Criza financiară şi mai jos pe rîu, cea a economiei globale, scoate la iveală încet, încet, contrariul. Pilonii minciunii sunt cei pe care s-a construit templul şubred al bogăţiei din datorii, împrumuturi, circulaţie monetară super-accelerată şi manipulări frauduloase ale pieţelor de derivative, respectiv din malversaţiuni ale arbitrilor de piaţă. Uriaşe întreprinderi economice şi bancare, guvernele multor ţări, instituţii precum Uniunea Europeană, FMI, se dovedesc a fi, cel puţin în parte, maşinării de fabricat, împachetat şi vîndut minciuni (sau iluzii, dacă preferaţi!); operaţie din care "unii întreprinzători" au cîştigat miliarde de dolari, în timp ce pasivul nostru a fost încărcat exact cu aceleaşi sume, desigur! Cel mai recent scandal este materializarea acuzaţiilor de manipulare a LIBOR, "ceasul" de la Londra după care îşi reglau toate băncile lumii operaţiunile de schimb interbancar. Este ca şi cum cineva ar scoate la iveală faptul că toate ceasurile din lume arată orice, mai puţin ora exactă, dar nu aşa la întîmplare, ci "preparate", astfel încît numai unii, cei care controlează mecanismul de referinţă, să ştie dinainte cînd este ora exactă şi cînd nu, în timp ce restul proştilor merg de-a-nboulea la ceas de zi, crezînd că e noapte şi invers! "Păcăleala" a produs, însă, pentru iniţiaţi, miliarde de dolari, storşi din buzunarele păcăliţilor!

Ajunsă în acest punct, lumea este îndreptăţită să se întrebe: există o limită a controlului minciunii asupra vieţii noastre politice şi economice? Şi dacă există, cum poate fi ea impusă unor oameni atît de puternici, cum sunt elitele politice şi deţinătorii celor mai mari averi din lume? Eu cred că singurul impediment în a găsi răspunsul rezonabil la aceste întrebări este ipocrizia. Iluzia propagată cu bună ştiinţă că oamenii, cu atît mai mult oamenii cei mai puternici ai lumii, ar putea fi feriţi de propriile lor slăbiciuni morale. Aici, cred că Mandeville avea dreptate! Singurul lucru rezonabil pe care îl putem face este să construim, să menţinem şi să perfecţionăm mecanisme simple de control social-instituţional, care să întoarcă cît mai repede şi o parte cît mai mare din costurile sociale ale minciunilor celor puternici asupra lor şi asupra viitorului lor! Ceea ce face minciuna, în societatea post-modernă, un mecanism atît de accesibil în politica mare, ca şi în economia mare, este manipularea liberă a consecinţelor minciunii, astfel încît nota de plată este "pasată" pentru achitare, de la cei care fabrică minciunile, către cei care le acceptă, ba chiar le cumpără cu bani buni!