Despre naţionalism

Unii români par a fi nostalgici după epocile trecute şi sunt dominaţi de un naţionalism "patologic". Cel puţin aşa par să sugereze sondaje de opinie recente. Iar unii politicieni, despre care am vorbit în articolele mele din ultima vreme, cred că antidotul la acest fenomen ar fi un naţionalism "sănătos". Dar cum ar putea fi naţionalismul "sănătos"?

Dar oare - revenind la prima afirmaţie de la începutul acestui articol - chiar sunt românii nostalgici? Sau sunt "împinşi" către această direcţie? Revin aici asupra celebrului, dar ocultatului, eseu al lui Pierre Bourdieu - Opinia publică nu există (L'opinion publique n'existe pas) - în care atrăgea atenţia asupra efectului părtinitor al sondajelor de opinie care apare încă din faza elaborării întrebărilor. Text lui Bourdieu a apărut acum o jumătate de secol, în 1973, a pus radical sub semnul întrebării conceptul de opinie publică aşa cum este încă şi astăzi tratat de politicieni şi mass-media, arătând în special că sondajele, departe de a culege informaţii într-un mod neutru şi obiectiv asupra unei opinii deja constituite, sunt instrumente de putere care construiesc la comandă o opinie adaptată proiectelor politice preexistente. Pentru a rezuma, potrivit lui Bourdieu, există trei postulate implicite în privinţa sondajelor şi, în consecinţă, privind aşa numita opinie publică: 1. toată lumea are o opinie (părere) despre orice; 2. toate opiniile sunt valabile şi 3. toată lumea este de acord cu întrebările care trebuie puse. Ori, postulatul este înţeles ca o propoziţie care trebuie acceptată ca atare, înaintea oricărui raţionament, care nu se poate demonstra şi care deci nu poate fi pusă la îndoială.

Dar aceste trei postulate sunt mai mult decât discutabile, şi asta de mii de ani, de când Socrate şi Platon au demonstrat nu numai că nu toate opiniile sunt valabile şi şi că opiniile nu sunt cunoştinţe, ci percepţii bazate pe emoţii şi de aceea sunt de cele mai multe ori eronate.

Dacă l-am lua cât de cât în serios pe Bourdieu - dar nici politicienii, nici consultaţii, nici specialiştii în marketing sau "sondatorii" nu vor permite să se întâmple asta - poate că nostalgia faţă de comunism şi de fascism nu e chiar aşa de populară la romani, ci este mai degrabă indusă. Pentru că poziţiile contrare sunt ori disimulate, ori de-a dreptul înăbuşite, iar naţionalismul "luminat" devine un deziderat. Ori nu există naţionalism sănătos: există patriotismul, ataşamentul deschis şi luminat faţă de patrie ca loc real şi ideal al convieţuirii şi naţionalismul ca refuz al celorlalţi în numele apartenenţei la o naţiune specială, definită etic şi prin opoziţie cu toţi ceilalţi. Naţionalismul este incompatibil cu democraţia, dar şi cu liberalismul sau social-democraţia: la noi a dovedit-o, de altfel, destul de bine deriva naţionalistă, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, a Partidului Liberal devenit printr-o glisare continuă spre naţionalism, Naţional-Liberal. Fără această derivă, legitimarea extremismului naţionalist şi a antisemitismului dintre cele două războaie mondiale ar fi fost mult mai dificilă. Se poate oculta pentru a proteja un mit, dar nu se poate şterge din istorie faptul că Ion C. Brătianu a asmuţit bande de bucureşteni prin intermediul lui Cezar Bolliac - păstrând proporţiile, ceva asemănător insurecţiei instigate de Donald Trump pe 6 ianuarie 2020 asupra Capitoliului - pentru a obliga comisia de redactate a Constituţiei din 1866 să nu acorde cetăţenie evreilor. Fără acest act fondator, antisemitismul românesc, cel mai virulent din această parte a Europei, nu ar fi beneficiat de circumstanţe care să-l alimenteze. Dacă nu erau antisemiţi, românii au fost incitaţi de preoţii sub influenţă pravoslavnică şi de jurnalişti şi politicieni să devină astfel.

Şi, venind spre timpurile noastre, naţionalismul lui Slobodan Miloşevici, care se voia doar o simplă mecanică a solidarităţi naţionale, a condus la fundătura în care Serbia se află şi astăzi. La fel, şi în Ungaria lui Viktor Orban alunecă pe o astfel de pantă. Dar, deşi toate acestea ar trebui să fie un avertisment, politicienii par tentaţi de calea uşoară. Dar calea către ce?

Una din metodele pe care sondajele recente par a o aduce în atenţie - dacă nu cumva chiar o repun în mişcare - este cea a auto-victimizării. E atât de vechea lecţie, administrată de naţionalişti din toate timpurile, a conspiraţiei lumii împotriva autenticităţii şi curăţeniei naţiunii. Manualele noastre de istorie susţin în diferite forme această teză de aproape două secole. Conspiraţia străinilor - grecii fanarioţi, armenii, evreii, maghiarii sau romii - este mereu şi mereu folosită cu destul de mare succes. Şi asta pentru că gândirea conspiraţionistă - cea pe care Eliade o sintetiza în gândirea gordianică, simplificatoare până la caricatură - a fost integrată în educaţia copiilor fără să se bage de seamă. Pentru a contrabalansa o asemenea tendinţă e nevoie de educaţie civică sistematică şi inteligentă. Ceea ce se oferă însă este naţionalismul ca salvare a autenticităţii şi tradiţiei. Ca şi cum salvarea ar fi în Trecut!