Dialogul degeaba

Sunt sigur că aţi observat acest lucru: foarte puţini oameni îşi schimbă opiniile în urma unui dialog raţional. Mai degrabă avem de-a face cu ceea ce se cheamă "dialogul surzilor". Unul spune ceva şi celălalt o ţine pe a lui, indiferent la fapte şi la argumente.

Să ne înţelegem. Nu susţin că nu are rost să vorbim unii cu alţii. Nu trăim ca anahoreţii. Când avem nevoie de informaţie, suntem destul de capabili să o obţinem. Dacă locuiesc în provincie şi m-am rătăcit prin Bucureşti, atunci pot avea un "dialog" cu un localnic, pe stradă, în care îl întreb unde este Gara de Nord, iar el îmi răspunde corect.

Problema este că atunci când vine vorba nu de informaţii, ci de convingeri, dialogul pare să nu mai funcţioneze. Priviţi şi la televizor (dacă mai aveţi apetit). În fiecare seară, cam aceiaşi oameni în jurul aceloraşi mese. Şi îşi aruncă, unul altuia... aceleaşi vorbe. Cu siguranţă că este ceva în neregulă aici.

Ce anume, pare să fie dezvăluit de câteva experimente destul de recente din domeniul psihologiei sociale. Iată unul dintre acestea. S-au format două grupe de indivizi. Diferenţa dintre acestea era de orientare politică (Democraţi, repectiv Republicani - experimentul nostru petrecându-se în America). S-au măsurat opiniile lor cu privire la diferite subiecte (încălzirea globală, Medicare, Irak etc.).

După acest pas, cele două grupuri au fost aduse împreună, într-o dezbatere. În care, desigur, fiecare a încercat să îşi convingă adversarii de justeţea cauzei sale. Şi ce credeţi că s-a întâmplat?

Mulţi dintre dvs. aţi anticipat corect, sunt sigur. Nimeni nu şi-a revizuit radical opiniile. Necazul este altul. Atunci când au măsurat opiniile participanţilor, psihologii au constatat că dezbaterea... i-a radicalizat. Altfel spus, cei care aveau o opinie de un fel şi-au păstrat-o. Însă poziţia lor a devenit mai dură, mai inflexibilă, în urma dezbaterii. Participanţii cu opinii de Stânga au devenit... mai de Stânga, iar cei cu opinii de Dreapta au devenit... mai de Dreapta.

Cum spuneam, aici este o problemă. Democraţia modernă se bazează, cumva, pe "puterea cuvântului", pe forţa argumentelor. Avem dezbateri pentru că ne imaginăm că îi putem convinge pe cei din jur, cu argumente raţionale, de justeţea cauzei noastre. Credem că ei au capacitatea să ne înţeleagă. La rândul lor, ei cred acelaşi lucru.

Însă experimentele care arată că există o abatere către extreme par să pună la îndoială această convingere despre virtuţile dezbaterii publice. Aici, dialogul pare mai degrabă o ocazie pentru radicalizare. Inutil, dacă nu cumva periculos.

Încă o dată, nu susţin că dezbaterile publice nu au sens. S-ar putea, de altfel, să nu avem alternativă. Vreau să semnalez altceva. Existenţa unui gen cu deosebire toxic. Un pseudo-dialog, în care participanţii strigă unii la alţii şi care conduce la opinii mai rigide, uneori mai aberante, decât cele de la care s-a pornit.

Ce ar fi de făcut? O indicaţie o oferă tot un experiment de psihologie socială. Acelaşi fel de grupuri, acelaşi gen de dezbateri. Cu o diferenţă. Participanţii au fost plătiţi pentru a furniza "răspunsurile corecte". Altfel spus, nu au fost doar aduşi într-un loc şi lăsaţi să bată câmpii.

Rezultatul? Diferenţele de poziţie dintre cele două grupuri s-au redus spectaculos. Participanţii au revenit la un comportament mai raţional, iar opiniile lor au devenit mai moderate.

Din păcate, nu cred că ştiu cum să traduc această constatare într-o intuiţie utilă. De pildă, într-o dezbatere precum acelea de la TV. Cine stabileşte pentru o societate întreagă care sunt "răspunsurile corecte"? Şi de unde banii?

Experimentele de laborator ale psihologiei sociale contemporane sunt interesante. Dar au şi limite serioase. Nu întotdeauna ţin seamă de complexităţile lumii reale.

Mi se pare că, dacă există o soluţie, aceasta trebuie să se găsească undeva în direcţia educaţiei pentru dialog. Ştiu... ştiu... nu sună bine. Dar ceva tot este aici, dacă ne uităm la istoria societăţilor democratice.

Mulţi dintre noi îşi imaginează că democraţia modernă s-a instaurat atunci când fiecare a avut dreptul să spună ce doreşte. Însă acest lucru nu este cu totul adevărat. Democraţiile moderne au instituit şi o practică a dialogului foarte riguroasă. În multe adunări, spre exemplu, se folosesc instrucţiuni precise, precum "Regulile lui Robert" (Robert's Rules of Order). În Statele Unite, şcolarii învaţă de mici regulile unei dezbateri civilizate.

La noi există Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică (ARDOR), care, de ceva ani, face o treabă admirabilă cu echipe de tineri din licee. Însă, din câte ştiu, nu avem nimic asemănător cu antrenamentul generalizat pentru dezbatere pe care îl vedem în alte sisteme de învăţământ.

În lipsa acestui antrenament, totul este posibil. Vorbim unii peste alţii, schimbăm subiectul, atacăm persoana şi nu argumentul, construim sofisme. Sub pretexul dialogului, adunăm în arenă monologuri. Este şi acesta un spectacol, nu contest. Unul cu consecinţe.