Din nou despre închisori

Au trecut nouă săptămîni de la declanşarea scandalului închisorilor CIA, dar parcă "ai noştri" tot nu înţeleg care e miza poveştii şi se tot miră că, în urma negărilor patriotice, nu a dispărut bănuiala. Sînt nevoit să repet: sîntem actori secundari ai poveştii, nu sîntem ţinta principală. Dar putem deveni "victime colaterale", dacă avem ghinion şi autorităţile, în afară de negaţii hotărîte, nu sînt capabile să fie şi credibile.

Toată lumea ştie că şansele de a găsi dovezi reale, materiale, sînt cvasi-nule. Povestea va rămîne mult timp în suspensie, sub semnul întrebării.

Ţinta este administraţia americană, iar existenţa potenţială, eventuală, a închisorilor în Europa este un mijloc de luptă de propagandă. De mare succes. Ca rezultat al acestui scandal, a avut loc prima cedare din cariera lui Bush şi pe 16 decembrie a fost nevoit să sprijine (după luni de opoziţie dură) legea senatorului republican John McCain, de totală interzicere a torturii. În acel moment era clar, după acest succes, că povestea nu se va muşamaliza.

Noutatea principală este dezvăluirea ziarului elveţian "Sonntags Blick" despre anchetarea a 23 de cetăţeni irakieni şi afgani la baza Kogălniceanu. Dezvăluirea este foarte eficace, dar departe de noţiunea de "dovadă", deşi cuvîntul apare cam des. Este un fax, trimis de la ministerul de externe egiptean ambasadorului egiptean de la Londra, interceptat de serviciile elveţiene. Ca să devină "dovadă", nu ar fi de ajuns nici măcar dacă serviciile secrete ar confirma autenticitatea şi ministrul de externe egiptean ar confirma şi el (evident exclus). Tot ar rămîne un mic semn de întrebare: de unde ştia ministrul, cît de multă încredere putem avea în sursa lui, nu cumva a fost dez-informat?

Dar să renunţăm la ideea naivă că vom afla vreodată 100% că Da, au existat închisori pe teritoriul României, sau invers, în mod sigur Nu. Nu asta e miza poveştii.

Întrebarea este însă cît de credibilă pare în faţa opiniei publice europene (şi nu numai) această "dezvăluire". În clipa aceasta pare cel puţin "interesantă".

Autorităţile elveţiene s-au grăbit să confirme indirect autenticitatea, începînd anchetarea ziariştilor. Potrivit Ministerului de Justiţie este vorba de dezvăluirea unui secret militar, pedepsită cu pînă la 5 ani închisoare.

Redactorul şef a declarat că îşi asumă responsabilitatea şi că i se pare mai presus de interesul de stat, informarea corectă a publicului.

Este curajos. Şi experimentat. În decembrie 2004, a pierdut un asemenea proces. Tribunalul militar l-a condamnat pentru dezvăluirea unor secrete militare, informaţii, fotografii ale unor instalaţii secrete subterane. Pedeapsa a fost cruntă: 10 zile, cu suspendarea executării. În sfîrşit, a făcut recurs, însă nu cunosc rezultatul. Dar dacă va fi din nou condamnat, va trebui să execute şi aceste 10 zile.

Pe scurt, ancheta judiciară e mai degrabă publicitate şi va ţine treaz subiectul.

Dar să revenim. Ziceam că putem deveni "victime colaterale". Evident e vorba de UE. Nu încerc să povestesc din nou, cititorii cunosc cît de încîlcite sînt interesele pro-integrare sau amînare. În clipa asta, senzaţia mea (este o senzaţie, dar totuşi bazată pe informaţii) este că avem mari şanse, spre 85%, să avem raport favorabil, nu de amînarea integrării. Mai depinde şi de ai noştri să-şi mai facă temele, promisiuni mai vechi. Cred că este exclus să apară "Marea Dovadă", că ar fi existat închisori la noi, şi din această cauză să fim amînaţi.

Dar mult mai nesigură şi mai greu de calculat este ratificarea tuturor parlamentelor. Dacă într-o singură ţară cumva nu va fi ratificată - sîntem amînaţi. Pentru amînare se poate vota din mii de motive - populism, izolaţionism, interese specifice economice, ostilitate faţă de UE, aşa la modul general, calcule specifice de politică internă, de sabotare a guvernului etc. Mulţi ar putea vota împotriva ratificării, nu din cauza închisorilor secrete ipotetice, ci profitînd de această senzaţie şi de imaginea relativ proastă pe care o purtăm. Cum va fi oare afectată "imaginea" în urma scandalului? Vor încerca mai mulţi să profite de această "imagine negativă" să voteze contra ratificării în vreo ţară? Este credibilă negaţia autorităţilor române? În mod sigur nu. Nu sînt credibili, în primul rînd, fiindcă de la început au negat, fără să ezite, fără să facă vreo anchetă. Era clar că, chiar dacă cumva or fi existat, autorităţile actuale nu aveau nici o vină, mai mult nici azi nu au de unde să ştie fără să fi făcut vreo anchetă specială.

Modul de a nega sugerează un fel de bizară complicitate cu o eventuală decizie a lui Iliescu. Repet, de la prima variantă e vorba de hipersecret, despre care doar preşedintele, plus cîţiva de la serviciile secrete puteau afla.

Cealaltă explicaţie a atitudinii oficialităţilor noastre este şi mai păguboasă, dădeau senzaţia de totală complicitate "ideologico - morală" cu autorităţile americane, în eventualitatea închisorilor. Nu cumva să aibă senzaţia Cheney că "ai noştri" ar condamna, măcar implicit, tortura.

Poate să repete de o mie de ori ministrul nostru de externe că nu e nici o incompatibilitate între pro americanism şi pro EU, nimeni nu-l crede. Se poate încerca abil, foarte abil o împăcare a celor două, dar, el, cel puţin prin şirul declaraţiilor pompoase ("Vin americanii, visul strămoşilor noştri daco-romani s-a împlinit"), a făcut exact pe dos.

Dacă citim atent declaraţiile europene cele mai critice, reiese că excesiva amiciţie cu administraţia americană deranjează înainte de toate. Imaginea, creată de ai noştri: "Calul troian cel mai fidel administraţiei Bush".

Aş încheia acest articol, citînd cîteva fraze ale baronesei Sarah Ludford, purtătoare de cuvînt pe probleme de justiţie a Grupului Liberal-Democrat, membră a Comisiei de Justiţie, Afaceri Interne şi Libertăţi Civile din Parlamentul European. Cuvintele ei spun mai clar, mai explicit: problema nu e România în sine, chiar dacă displace excesiva supunere faţă de America, ea dă vina şi pe Uniunea Europeană, care ne-a lăsat pradă şantajului american şi nu a oferit o adevărată alternativă.

UE trebuie să-şi asume res-ponsabilitatea. De cînd a apărut Guantanamo Bay, nu a existat nici un protest din partea noastră în SUA. Chiar dacă a fost vorba de persoane cu rezidenţă europeană, deţinute la Guantanamo fără nici o dovadă sau chiar acuzaţii. Iar acest lucru este inacceptabil. Dacă SUA au fost capabile să influenţeze anumite state să accepte închisori secrete ale CIA pe teritoriul lor, eu cred că este vorba şi de un eşec la nivel european în promovarea şi apărarea drepturilor omului.

La fel s-a întîmplat şi în cazul Curţii Penale Internaţionale. Americanii au făcut presiuni în România şi alte state din Bal-cani să nu predea soldaţii americani CPI în cazul în care aceştia ar fi fost acuzaţi, ameninţînd cu tăierea ajutorului militar. Atunci ar fi trebuit să intervină UE şi să spună: "OK, dacă americanii taie ajutorul militar, venim noi să vă ajutăm", dar nu au făcut-o. UE nu a ajutat aceste state. Ar fi trebuit să fim capabili să protejăm mai mult aceste state. Nu am avut nici măcar o singură reacţie solidă, fermă la nivel european să spunem americanilor: "Plecaţi de aici".

• Post Scriptum

Am fost un pic nedrept, punînd totul în cîrca autorităţilor (foste, actuale). Există o unicitate, şi la nivelul societăţii civile, care strică imaginea despre noi. Sîntem singura ţară din lume (sau printre foarte puţinele) unde a existat cvasi-unanimitate legată de război în Irak, baze militare americane, sau chiar tortură. Clasa politică în întregime este de acord, nu există nici o voce "disidentă" în vreun partid. Societatea civilă, la fel, sau poate indiferentă. Sîntem singura ţară unde nu a existat vreun protest împotriva războiului, împotriva bazelor militare.

Acest lucru este greu de înţeles, şi mai greu de explicat occidentalilor. Pînă şi americanilor republicani li se pare suspectă, bizară o asemenea indiferenţă, sau unitate de vederi. România nu o fi democraţie, nu există eventual libertate de opinie? Cumva toţi cetăţenii români au aceeaşi părere? Sau, cel mai rău, cumva nu le pasă?