Direcţie înşelătoare

În ultimul timp - dar de la începutul anului electoral situaţia s-a tensionat atingând un nivel de alertă - asistăm la revigorarea antioccidentalismului. Se resimte la noi, ca şi în ţările din jur, o nouă direcţie, care se vrea intelectuală şi patriotică, dar care în ultimă instanţă se dovedeşte a fi doar un mijloc de propagandă prin intermediul căreia este pusă în discuţie atât orientarea politică europeană şi pro-occidentală a României, cât şi valorile - care au fost susţinute, se vede treaba, destul de formal la noi - democraţiei occidentale. Această nouă direcţie se manifestă atât în analiza problemelor sociale şi (mai ales) societale, dar şi în politică şi (inevitabil) cultură. În noua eră a propagandei informatizate, miturile conspiraţiei antiromâneşti sunt reluate fără prea multă subtilitate şi, prin forţa de penetrare a noilor şi vechilor media, ajung la un public captiv, prea puţin critic şi dispus să le accepte.

Trăim într-un timp al confuziei şi amalgamului în care acţiunile unor "idioţi utili" se conjugă cu intrigile unor mercenari gata să preia şi să susţină orice idee care aduce un câştig. De la agenţi de influenţă de bună credinţă aflaţi, fără să bage de seamă, sub înrâurirea unor interese străine, până la propagandiştii manifeşti, o întreagă armată s-a aşezat pe poziţii de luptă şi a ocupat deja câteva amplasamente avantajoase de unde poate domina tactic bătălia ce urmează să se declanşeze. Sigur, între "idioţii utili" şi mercenari distanţa este mare, dar în final cu toţii slujesc aceeaşi cauză. Căci dacă "idiotul util" este sincer şi convins că susţine o cauză generoasă, mercenarul îşi pune profesionalismul în slujba celui ce-l stimulează financiar. Iar când finanţarea este ocultă, eventualele crize de conştiinţă pot fi evitate.

Trei sunt direcţiile în care se acţionează: naţionalismul-ortodoxist (de la renaşterea unui antimaghiarism cu puternice rezonanţe ardeleneşti, până la recuperarea în numele anticomunismului a legionarismului), antioccidentalismul cu puternice accente antiamericane (spre exemplu, teoria conspiraţiei americane prin intermediul DNA, care este promovată zilnic în anumite media care nu slujesc nici pe departe aceloraşi interese, dar care se întâlnesc în acest punct) şi anticapitalismul (care permite încadrarea mişcărilor indignaţilor români, de influenţă occidentală, democratică şi cu puternice tonalităţi ecologiste, în aceeaşi matcă cu naţionalist-legionarii şi antioccidentalii). Numitorul comun al tuturor acestor manifestări aparent divergente, dar care par din ce în ce mai coordonate, ar putea fi rezultatul unui demers ingenios al unei Rusii în cvasi-agonie economică, dar în plin extaz autoritarist.

Rusia lui Putin încearcă să destructureze Uniunea Europeană, speculând slăbiciunile acesteia şi limitele evidente ale metodei interguvernamentale, dar urmăreşte cu prioritate să limiteze, dacă nu să elimine, influenţa SUA din politica europeană. Pentru aceasta sunt folosite şi întreţinute reţele poliforme pe care regimul rus speră să le transforme în redute puternice în confruntarea sa cu Occidentul. De la mişcările de extremă dreapta (finanţarea Frontului naţional francez de către bănci ruseşti este de notorietate, dar este doar unul din mijloacele pe care regimul lui Putin le foloseşte în Franţa, aşa cum o demonstrează cartea lui Cecile Vaissie Les reseaux du Kremlin en France) până la utilizarea mişcărilor religioase împotriva filosofiei drepturilor omului (cazul Bodnariu fiind un bun exemplu), trecând prin renaşterea sentimentului naţional şi a identităţii religioase, tot ce poate fi folosit este într-un fel sau în altul pus în mişcare.

Autoritarismul putinist este altoit pe un trunchi istoric şi religios ce se revendică de la ţarul Nicolae I, cel care visa să transforme Rusia în a treia Romă, care se manifestase ca un campion al contrarevoluţiei (cum a făcut-o şi în Principate la revoluţia din 1848, încercând să împiedice Unirea) şi duşman învederat al democraţiei occidentale. Dorind să devină un centru de putere şi iradiere al noului conservatorism mondial, Rusia lui Putin refuză propagandistic, în numele istoriei şi religiei sale, atât şaria islamică, cât şi democraţia occidentală. Pornind de la aceste aşa zise principii, propaganda rusească caută să susţină discret, dar eficient, toate curentele de idei care au cel puţin un element în comun cu viziunea ultra-conservatore a noului imperialism rusesc (chiar dacă oficial unele dintre acestea sunt criticate de Kremlin) pentru a da consistenţă acestei noi direcţii. Dar, scopul imediat şi pragmatic al susţinerii acestei ofensive masive pe întreg frontul din centrul şi estul Europei este acela de a salva Rusia lui Putin de la o posibilă implozie economică.