Domnul Preşedinte pleacă la război

Două precizări, ca să ridicăm suspansul! Unu, despre preşedintele României, Klaus Iohannis, este vorba. Doi, nimeni nu trebuie să îşi facă griji inutile, războiul cu pricina nu este cu tunuri, tancuri şi pistoale, ci cu armele politici... de Dîmboviţa, e adevărat, colţ cu Teleormanul şi Sibiul.

Ieşirea publică a Preşedintelui României nu este doar declaraţia care iniţiază războiul total al Cotrocenilor împotriva PSD, a guvernării pe care o gestionează, ci şi primul act al operaţiunilor din teatrul de bătălie. Toate prerogativele constituţional-prezidenţiale, menite să aseptizeze, să ţină în zona neutră interne acţiunile şi poziţionarea Preşedintelui, au fost lăsate să se odihnească în dulapurile cu vechituri de la Cotroceni. Klaus Iohannis a îmbrăcat armura, a luat din rastel cu o mînă lancea, iar cu cealaltă scutul, nu înainte de a-şi fi pus la centură o sabie grea, iar la şaua calului un buzdugan, pentru a încăleca vijelios pe spinarea Rosinantei, hotărît să-l răpună pe Friston şi să cîştige inima Dulcineei del Toboso.

Iar, acum, analiza!

Războiul modern, în afara caracterului supra-distructiv, are alte două trăsături dominante care îl singularizează în tabloul interacţiunilor umane complexe: un grafic foarte scurt de epuizare a resurselor în timp şi o componentă de hazard în derularea şi deznodămîntul acţiunilor a cărei valoare tinde să crească odată cu complexitatea acţiunilor, fără să poată fi niciodată înlăturată, nici măcar drastic redusă. În plus, rezultatul final nu lasă loc decît pentru două posturi: învins şi învingător. Cu alte cuvinte, războiul este, cu rare excepţii, un joc de sumă nulă; tip totul sau nimic. Dacă nu este aşa, nu este război, ci alt tip de interacţiune cu caracter beligen. Consecinţa tuturor acestor caracteristici-premise este că, dintr-o postură raţională, nimeni nu pleacă la război, decît dacă şi-a măsurat bine forţele, a pregătit cu grijă măcar debutul şi prima parte a acţiunilor, a calculat cu aproximări cît mai fine, fără să îşi supra-aprecieze forţele, şansele generale de cîştig, în speranţa că va încasa beneficiile deznodămîntului final. Din perspectiva acestor criterii, este decizia lui Iohannis una raţională?

Dintre toate resursele puse în joc în bătălia angajată, "sprijinul electoral" este de departe cea mai importantă şi mai volatilă, cea care va înclina, în final, balanţa dintre învinşi şi învingători. La momentul actual, Preşedintele dispune de un anume activ la acest capitol, în timp ce guvernarea Dragnea-PSD pare ferm angajată pe toboganul la capătul căruia îşi va epuiza zestrea de susţinere electorală care i-a pus în braţe, aproape discreţionar, pîrghiile actualei guvernări. În mod clar, Preşedintele Iohannis, redevenit candidatul Iohannis la viitoarele prezidenţiale, este convins că trebuie "să iasă la bătaie". Atitudinea combativă a fost adoptată ca soluţie menită să menţină şi să accentueze, pînă la alegerile din anul viitor, dacă nu cîştigurile electorale proprii, măcar pierderile PSD-ului. Oricum, pe ansamblu, să îi facă încă şi mai favorabilă, decît este actualmente, balanţa electorală, la viitoarea confruntare a urnelor! Unde este fragil calculul Preşedintelui? În două puncte esenţiale: ieşirea sa din cuşca "echidistanţei", în care de altfel a stat mai tot timpul cu uşa larg deschisă, prevăzută de statutul constituţional al funcţiei prezidenţiale, poate şi va fi folosită în toate felurile şi fără odihnă de PSD pentru mobilizarea nucleului dur al electoratului său (circa 30%!!). Pe de altă parte, această nouă postură poate demobiliza o parte din cercul doi şi trei al susţinătorilor prezidenţiali, mai degrabă ocazionali şi oportunişti. Cu alte cuvinte, în afară de propria dorinţă şi speranţă, Preşedintele Iohannis nu are prea multe argumente pentru a spera că ieşirea pe cîmpul deschis al luptei politice cu PSD-ul îi va spori şansele de victorie. Opţiunea pe care Iohannis a dinamitat-o, cu acest prilej, este cea a unui plan de bătălie bazat pe extinderea cercurilor de susţinere electorală prin credibilizarea actualului mandat, prin convingerea unor noi categorii de alegători că este doritor şi capabil să îşi îndeplinească rolul de Preşedinte aşa cum prevede Constituţia României, nu aşa cum i s-ar părea lui că i-ar fi mai potrivit, ori mai convenabil! La adăpostul acestei redute, bine consolidată şi dezvoltată, chiar dacă defensivă în esenţă, ar fi fost îndreptăţit să lanseze săgeţi otrăvite, chiar contra-atacuri devastatoare, asupra taberei PSD, condamnată la un lung şi obositor asediu asupra zidurilor cetăţii prezidenţiale. Acest scenariu a murit!

O să spună cineva, OK, şi ce altceva ar mai fi fost de făcut? Corect! Se poate accepta ipoteza că Preşedintele Iohannis a fost forţat de adversarii săi, sau poate chiar îndemnat de către sfătuitorii săi politici, să iasă în bătaia puştii, pe cîmpul de luptă! Dacă stă acasă pe cuptor e ca şi pierdut! Un fel de Richard al III-lea obligat să iasă în cîmpia de la Bosworth şi să-l înfrunte pe Ducele de Richmond. Dacă aşa stau lucrurile, atunci poziţia lui Iohannis este din capul locului foarte fragilă, periclitată, obligat fiind să joace partida în condiţiile impuse de adversari. Cineva ar fi trebuit să-i spună Preşedintelui că, în acest fel, au fost cîştigate bătălii, mai rar, ce e drept; niciodată, însă, războiul!

Ce consecinţe are angajarea deschisă a conflictului? Una dintre cele mai neplăcute pentru Iohannis este aceea că a validat, de acum şi pînă la viitoarele alegeri, toate acţiunile PSD-ului împotriva sa. A la guerre, comme a la guerre! Orice va spune şi va face PSD-ul împotriva Cotrocenilor va fi justificat a priori de faptul că se află într-un război declarat şi declanşat de Iohannis!!! Un alt atu pe care Preşedintele l-a pus cu mare uşurinţă în mîna adversarilor săi! În ciuda faptului că a declanşat conflictul deschis, Preşedintele Iohannis nu are mijloacele pentru a prelua şi menţine iniţiativa acţiunilor împotriva PSD. Ce să facă? Să mobilizeze "Justiţia" şi să-l scoată pe Dragnea din joc? Dacă aceasta a fost ideea de manevră, acţiunea vine într-un moment critic, în care credibilitatea şi poziţia lui Kovesi este complet dinamitată, iar fitilul arde! Bătălia pentru demiterea şefei DNA a fost pregătită şi lansată de PSD şi de aliaţii săi. Preşedintele a fost pus cu spatele la zid, iar deznodămîntul depinde de forţe şi circumstanţe pe care el nu le controlează, iar de influenţat le poate doar slab influenţa. O victorie a lui Iohannis pe acest teatru de război mai este posibilă doar printr-o "minune"! Fortăreaţa Justiţiei este zguduită de valurile succesive ale scandalurilor create de manipulările şi ingerinţele puterii mult dincolo de litera Constituţiei, iar scindarea a devenit ireductibilă. Dominanta stării de spirit în rîndul magistraţilor este "eliberarea justiţiei din chingile sistemului corupt al puterii", iar Preşedintele s-a poziţionat, clar şi fără echivoc, de partea "sistemului", nicidecum a celor care luptă pentru "eliberare"!!! În sfîrşit, capcana care ar putea să ruineze cu totul şansele de cîştig ale lui Iohannis, în războiul pe care l-a declarat PSD-ului, este "nominalizarea adversarilor". Preşedintele, fără echivoc, i-a desemnat pe Dragnea şi pe Dăncilă drept ţinte ale acţiunilor sale, drept adversarii care întruchipează PSD-ul şi pe care vrea să îi doboare! Această manevră, cu totul stîngace şi neinspirată, creează un con de linişte şi lumină favorabilă pentru personajul care îi va fi opus la prezidenţiale. Cu siguranţă, nici Dăncilă, nici Dragnea! Probabil, dacă nu chiar foarte probabil, Firea (rezervă Tăriceanu!).

Preşedintele nostru a plecat la război! Unul politic. Un război ale cărui reguli nu le stăpîneşte, ale cărui condiţii îi sunt dictate de adversarii săi. Mari şansele să mai avem un Preşedinte "înfrînt de sistem"! Don Quijote avea cel puţin o justificare nobilă pentru războiul său, nicidecum ridicolă, aşa cum apare în lecturile vulgare, prevalente astăzi. El alesese să trăiască, nu doar în suflet, în spirit şi imaginaţie, ci în realitatea sa existenţială, valorile nobile ale "Cavalerismului". Iohannis vrea doar un alt mandat la Cotroceni!