Drumul spre iliberalism

Odată cu adoptarea Opiniei privind aşa-zisa reformă a justiţiei în România, pe 19 octombrie, Comisia de la Veneţia confirmă, implicit, şi aceasta printr-un act oficial, că în ţara noastră iliberalismul a devenit ideologie de stat. Însuşi titlul comunicatului este edificator: "Propusa reformă a legislaţiei privind justiţia penală în România slăbeşte lupta împotriva corupţiei şi a altor infracţiuni grave conform Comisiei de la Veneţia". Pentru că slăbirea luptei împotriva corupţiei în numele suveranităţii naţionale exercitate de Parlament este un element cheie al demersului iliberal. Dar, România nu este nici pe departe un caz izolat. Din contră, este una dintre ultimele venite în familia iliberală europeană care cuprinde în primul rând state foste comuniste.

Cum se face că tocmai fostele state comuniste - care n-au avut cum să cunoască democraţia liberală cel puţin o jumătate de secol, uneori chiar mai mult - au căzut atât de uşor în mrejele iliberalismului? Departe de a fi un accident individual - în doze diferite, dar în orice caz importante - iliberalis­mul este la ordinea zilei peste tot în această regiune. La noi, anul electoral 2016 - cu alegerile locale în iunie şi cele parlamentare în decembrie - a permis declanşarea unei campanii de mudslinging împotriva formelor de manifestare a societăţii liberale (organizaţiilor neguvernamentale care militează pentru apărarea drepturilor omului, a democraţiei, a mediului, mişcările de protest ale "indignaţilor" români).

Mişcarea anti-Soros, chiar dacă nu este nouă în România - deja prezentă în anii "90 ai secolului trecut - prezenta avantajul de a sintetiza campanii asemănătoare desfăşurate în Rusia lui Vladimir Putin şi extinse apoi în întreaga regiune. În acelaşi timp, pentru a produce o schimbare societală a fost declanşată şi mişcarea "pentru familia tradiţională", extinsă şi aceas­ta tot dinspre Rusia putinistă, spre zona statelor iliberale (Ungaria, Polonia, Croaţia, Slovacia, Cehia). Când, inevitabil, cele două campanii s-au contopit, s-au creat condiţiile unei evoluţii spre iliberalism. Şi dacă România nu a fost adaptată mult mai repede iliberalismului, s-a datorat mai degrabă "mecanismului de verificare şi control" al Comisiei Europene, decât rezilienţei statului de drept. De aceea, atacul împotriva societăţii civile liberale era - şi este în continuare şi astăzi - o prioritate. Motivul este simplu: organizaţiile societăţii civile reprezintă ultima redută împotriva iliberalismului. Dar, odată cu definitivarea aşa zisei reforme a justiţiei, iliberalismul nu mai este doar o ameninţare: el este deja la putere şi influenţează societatea. În acest context, eşecul referendumului pentru modificarea iliberală a Constituţiei nu trebuie supralicitat. A fost o reacţie politică la un context, nu neapărat un succes al democraţiei liberale. În acest moment, doar coabitarea iliberalilor din toate partidele (au fost uşor de recunoscut la votul din Parlament pentru modificarea Constituţiei) cu un preşedinte încă liberal face ca România să nu fie încă şi mai bine ancorată în lumea iliberală.

Ar fi foarte simplu să legăm succesul iliberalismului de modele politice sau influenţe străine - de la emergenţa extremei drepte populiste în Vest la succesul fake news - dar sursele acestuia se regăsesc în cultura politică a societăţilor central şi est-europene. Pe de o parte, efectele propagandei comuniste nu aveau cum să dispară peste noapte - iar revitalizarea tezelor conspiraţioniste pornind de la tradiţia naţional-comunismului ceauşist în România este un caz de manual - pe de altă parte, iluzia existenţei unui acord general privind tranziţia a împiedicat formarea unor curente politice care să reprezinte diferenţele specifice. Tranziţia din fostele state comuniste - al căror contur ideologic a fost imprecis şi a căror direcţie n-a fost dintru-început clară - nu a oferit partidelor politice şansa să se formeze în raport cu o ideologie. Dar anticomunismul nu putea ţine loc de ideologie! În schimb, folosirea sa ca surogat ideologic a permis unei cleptocraţii transpartinice să confişte puterea şi, scăpat de orice control, să poată abuza de ea. Într-un astfel de context, edificarea unei vieţi politice democratice bazată pe valorile liberale nu mai era posibilă. Din contră!

Cum agregarea consensului era dificilă în această parte a Europei, neobişnuită cu mecanismele sofisticate ale guvernării de coaliţie bazate pe o cultură politică participativă şi liberală şi pe mecanisme de democraţie consociaţională, tentaţia asigurării monopolului politic a dus la personalizarea vieţii politice. Şi, după dispariţia politică a generaţiei care a participat activ la căderea comunismului (Jozsef Antal, Vaclav Havel, Lech Wa³êsa), noii lideri au încercat să-şi construiască puterea folosind populismul ca motor de mobilizare şi iliberalismul ca pseudo-ideologie. Dar, aşa cum a dovedit-o deja experienţa Rusiei sau Turciei, iliberalismul nu este un obiectiv final, ci o tranziţie spre altceva. Spre ce?