EDIŢIE ANIVERSARĂ BURSA - 30 DE ANI De ce scriu la Bursa?

Vine momentul când trebuie să explici. Timp de aproape 14 ani am publicat, săptămânal, editorialul din Bursa. Cei mai mulţi cititori, bănuiesc, nu ştiu aproape nimic despre cel care a semnat aceste texte. Este în regulă. Cred că un text trebuie judecat după meritele sale. Uneori, însă, autorul scoate capul de după cortină, pentru a comunica publicului ceva. În cazul meu, mulţumirile pentru că mi-aţi fost alături.

Povestea editorialistului dumneavoastră începe prin vara anului 2006. Publicam, pe atunci, la Cotidianul şi la Idei în Dialog. Era în perioada în care se acumulau tensiunile politice care au dus la referendumul din 2007. Primeam din ce în ce mai multe semnale că poziţiile mele publice deranjau grupul de politicieni şi afacerişti penali care încercau să captureze instituţiile publice în acea perioadă. Unii au ajuns, dealtfel, la puşcărie.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu sunt omul pe care să pui presiune. Obţii, de regulă, efectul opus. Aşa că am publicat mai multe texte în care i-am luat la rând. Inclusiv pe Vântu, în ziarul pe care îl controla. Reacţia a fost promptă. A încetat colaborarea cu Cotidianul. (Ceva mai târziu, Vântu a închis şi Idei în Dialog). Pentru mine, nimic nou. Ştiam că opiniile mele deranjează. Nu tot timpul, nu pe toată lumea, dar pe suficient de mulţi. Este în regulă. Şi pe mine mă deranjează unele dintre lucrurile pe care le citesc. Dar eu nu pun mâna pe telefon să îi cenzurez pe autori.

Vedeţi, asta este problema mea. Cenzura. Sunt, structural, un liberal. (Aşa îmi imaginez, cel puţin). Libertatea de expresie este, pentru mine, o valoare centrală. Cred că o societate poate să meargă înainte doar dacă acceptă să discute şi să testeze idei care, unele, sunt noi şi inconfortabile. Îmi fac un obicei din a provoca intelectul publicului meu. Şi pe al meu, sper...

Uneori schema funcţionează. Alteori, însă, te trezeşti luat la ţintă de tot felul de poliţişti ai gândirii. Am renunţat să colaborez cu Revista 22 după ce un redactor de acolo m-a ţinut la telefon încercând să îmi schimbe un titlu de articol. Scrisesem că România nu are nevoie de un mare partid de Stânga. Omul încerca să mă convingă că are. I-am propus să scrie el un articol şi să îl semneze. Nu, trebuia să schimb eu titlul. OK, am acceptat o schimbare pe ici sau pe colo. A insistat. Acum trebuia să schimb şi conţinutul. Game over.

Am colaborat o vreme la Ziare.com. Când mi-au propus să public pe platforma lor, le-am spus că nu accept să fiu cenzurat. M-au asigurat că acolo este paradisul libertăţii de expresie. A mers, cam un an de zile. Dupa care, în tmpul marilor manifestaţii de stradă împotriva OUG 13, m-am trezit că un articol de-al meu nu a apărut pe site. Am aşteptat câteva zile şi am cerut explicaţii. Mi s-a spus că cineva a decis că Avramescu "pune gaz pe foc" într-un editorial în care îi criticam pe votanţii PSD-ului.

Am tot felul de poveşti de acest fel. La TVR sunt persona non grata de mai bine de zece ani. La Dilema am supărat pe careva din redacţie (aveam opinii diferite, o tragedie). Prin anii '90, rubrica mea de la Curentul a încetat ca urmare a unor telefoane de la Cotroceni (informaţia o am de la cel care îngrijea pagina de opinii). Mai nou, am fost reclamat la facultate de feministele înfuriate că am subliniat caracterul pseudo-ştiinţific al "studiilor de gen".

Povestea, în fond, nu este despre subsemnatul. Este despre o situaţie. În spaţiul public românesc funcţionează cenzura. Ai putere? Ai un telefon? Ai prieteni cu un picior în uşa închisorii? Atunci trebuie să faci ceva, să închizi gura cuiva. Şi, din păcate, merge. România este o ţară unde democraţia este doar o faţadă. Unde presa a ajuns să fie controlată de tot felul de afacerişti dubioşi, de ofiţeri de Securitate sau de cozile lor de topor. Deschideţi, la întâmplare, aproape orice website de ştiri.

Pentru mine, BURSA este o insulă de normalitate şi de libertate. În vara lui 2006 am primit un telefon de la MAKE. "Sunt Florian Goldstein, aş vrea să colaboraţi la noi". Habar nu aveam cine era. I-am spus care este problema. Ne-am înţeles imediat.

În 14 ani, bănuiesc, am publicat lucruri care nu i-au fost pe plac. (Îmi pare rău, MAKE, dar asta este). Articolele mele au infuriat destui cititori. Ambasadorul Turciei m-a ameninţat că mă dă în judecată. Unii au cerut "drept la replică".

Dar eu nu am auzit, în 14 ani, nici măcar o aluzie să mă potolesc. Nu a existat nici o tentativă, cât de discretă, de a mă cenzura. Nici din partea lui MAKE, nici a altora de la Bursa.

Acesta este motivul pentru care public la BURSA. Acesta este motivul pentru care BURSA este un loc atât de special în presa românească.

De 14 ani, ca vienezii care îşi savurează cafeaua la ora exactă, pe terasa favorită, eu experimentez, săptămânal, o plăcere cu totul specială pentru mine. Scriu ce vreau. Despre ce vreau. Pentru cititori despre care ştiu că sunt pasionaţi de idei. Unde mai poţi face asta?

Vă mulţumesc, tuturor.

La mulţi ani, BURSA!